Episoder
-
Unul din trei români crede că știința și tehnologia au mai degrabă o influență negativă asupra societății – arată un studiu de anul acesta, în care România se plasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană în privința încrederii în știință și tehnologie. De ce își pierd românii încrederea în știință? Cum ajung să se informeze din surse „alternative” și să prefere pseudoștiințele? Cum poate fi recuperată încrederea oamenilor în ştiinţă? I-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată și Ciprian Mihali, directorul Departamentului de Filosofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Ciprian Mihali: „Noi am funcţionat multă vreme în iluzia că omul modern este animat de această puternică dorinţă de cunoaştere. De fapt, foarte puţini oameni sînt animaţi de o dorinţă de cunoaştere, în sensul în care cunoaşterea îţi pune în discuţie certitudinile sau ceea ce ştiai pînă atunci şi îţi împinge limitele necunoaşterii mai departe. Noi avem un raport foarte personal şi foarte intim cu propria noastră ignoranţă. Iar această relaţie intimă ne face să considerăm că sîntem mai cunoscători decît sîntem de fapt, că sîntem mai puţin ignoranţi decît sîntem de fapt şi, din acest motiv, relaţia noastră cu frontiera între ceea ce ştim şi ceea ce nu ştim este o relaţie afectivă, o relaţie emoţională şi nu una raţională. Noi sîntem mult mai mult coduşi de emoţii şi dorinţe, mai ales de dorinţa de recunoaştere, decît sîntem animaţi de un ideal al unei cunoaşteri care să ne destabilizeze certitudinile. Ca animal care trăieşte socialmente printre alţi semeni, fiecare avem în permanenţă această nevoie de recunoaştere. Iar ceea ce a oferit internetul în versiunea sa din ultimii 15 ani, odată cu ascensiunea reţelelor sociale, a fost să aşeze în scheme algoritmice instrumentalizarea emoţiei. Sîntem fiinţe emoţionale mai mult decît fiinţe raţionale. Avem fiecare dintre noi nevoia de a fi recunoscuţi printre ceilalţi, o dorinţă foarte intimă şi dureroasă, care, dacă nu e satisfăcută, se revoltă, de asemenea, în feluri emoţionale. Emoţia este pre-cognitivă şi non-cognitivă, adică ea nu are nevoie de foarte multă informaţie. Dacă eu cred că e adevărat, atunci e mai important decît dacă este realmente adevărat.”
De cînd au început românii să nu mai aibă încredere în ştiinţă, e o neîncredere recentă sau mai veche?
Mihail-Valentin Cernea: „Am văzut efectele acestei neîncrederi la începutul pandemiei. Dar nu cred că povestea începe în pandemie, ci probabil începe demult, în modul în care e construită cultura ştiinţifică în România. Putem să ne uităm la sistemul de învăţămînt de pe vremea comunistă, ba chiar, în pandemie mă uitam la reacţia românilor la pandemia de Gripă Spaniolă (din 1918) şi, din păcate nu pot să spun că diferenţele erau atît de mari. (...) Avem o problemă mai veche, care a fost din foarte multe puncte de vedere înrăutăţită de-a lungul vremii de două surse fundamentale, în ultimii 10-15 ani. O sursă este o incultură ştiinţifică profundă care vine pe bazele unui sistem de educaţie care nu te învaţă modul în care funcţionează ştiinţa şi cum obţine ea cunoaştere despre lume, ci te învaţă mai degrabă formule şi probleme de rezolvat. Şi a doua sursă, care nu trebuie ignorată, este munca continuă şi asiduă pe care au dus-o propaganda rusă şi propaganda chineză pe această temă – în România şi peste tot în lume au fost investigaţii –, parte din efortul lor mai amplu de a sădi neîncredere în societate. Şi bineînţeles că o neîncredere în instituţii şi în oamenii de ştiinţă îndeplineşte scopurile acestui tip de propagandă, care caută cît mai multă diviziune socială şi, dacă se poate să nu avem fapte în comun, e cu atît mai bine pentru ei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Dezinformarea a atins în ultimele luni pe rețelele de socializare cote uriașe. Și continuă chiar dacă alegerile s-au încheiat. De ce am ajuns în România atît de vulnerabili la fake news și ce am putea învăța de la cum face față Republica Moldova valurilor de dezinformare care vin pe filiera de propagandă rusă? L-am întrebat pe Rufin Zamfir, expert în comunicare strategică.
Rufin Zamfir: „Înainte de alegerile hotărîtoare pentru parcursul ei democratic, pe care le-a avut la finalul anului trecut, Republica Moldova a iniţiat şi a pus la punct un Centru pentru Comunicare Strategică şi Combatere a Dezinformării, o instituţie extrem de flexibilă care, datorită acestei flexibilităţi, reuşeşte să ia nişte decizii pe domeniul ei. Reuşeşte să facă asta cu un aparat nu foarte extins, cu un număr de persoane, de specialişti nu foarte mare, dar reuşeşte să facă acest lucru în conjuncţie – şi subliniez lucrul ăsta, pentru că este extrem de important – cu un palier juridic care implementează legile în vigoare în Republica Moldova.”
Sub ce formă se prezintă propaganda şi dezinformarea rusească în România şi în Republca Moldova?
Rufin Zamfir: „Cea mai mare asemănare între modul în care Rusia acţionează în Republica Moldova şi modul în care ea acţionează în România constă în ţinta pe care Rusia o are în cele două state: deraierea democratică, erodarea încrederii în instituţiile democratice pînă la nivelul la care presiunea socială să împiedice palierul politic să implementeze decizii care nu îi sînt favorabile Federaţiei Ruse – mă refer la sancţiunile pe care comunitatea internaţională i le impune Rusiei din cauza comportamentului agresiv demonstrat în Ucraina şi în alte state din regiune.”Ce lipseşte din modul în care comunică public autorităţile din România în situaţii de criză, atunci cînd dezmint o dezinformare?
Rufin Zamfir: „Cînd dezmint o dezinformare, nu lipseşte nimic. Lipseşte însă toată cealaltă parte, proactivă a procesului, acea parte care are rolul de a educa publicul, de a-l face conştient la riscurile potenţiale, în viitor. Lipseşte transparenţa şi onestitatea instituţiilor de a veni în faţa societăţii şi, în măsura în care se poate intra în amănunte, de a explica şi de a asigura publicul că acele instituţii lucrează pentru siguranţa lui. (...) Problema apare acolo unde răspunsul se opreşte la dezminţire. Dacă, după dezminţire, instituţia respectivă se opreşte cu interacţiunea cu publicul ei imediat după ce a dezminţit o ştire (falsă), nu ne putem aştepta ca societatea să devină mai rezilientă în faţa unor astfel de ştiri.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Manglende episoder?
-
Vorbim de mulți ani despre problemele majore din sistemul de educație al României: analfabetismul funcțional, abandonul școlar, carențele din zona educației civice, despre impactul problemelor din educație asupra societății, asupra democraţiei. De asemenea, un studiu al Ministerului Educației din 2023 arată că 20% dintre adulți se află în situația de analfabetism funcțional la literație și că 27% sînt în aceeași situație în ce privește competențele de calcul. De ce am ajuns aici? Și de unde ar trebui să înceapă o reală reformă a sistemului educațional? L-am întrebat pe Doru Căstăian, profesor de științe socio-umane la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” din Galați.
Doru Căstăian: „Primele locuri unde ar trebui să meargă banii care se folosesc în momentul ăsta în sistem sînt, pe de-o parte, către politici de creştere a calităţii, acolo unde calitatea nu e ceea ce trebuie şi, în al doilea rînd, în schimbarea sistemului de formare iniţială şi de mentorat. Cercetările sînt destul de clare în direcţia asta. Cum spunea chiar recent fondatorul testelor PISA, un sistem nu poate fi mai bun decît profesorii din interiorul lui. Trebuie investit serios şi cu sens în formarea profesorilor şi în politici care să ducă la creşterea calităţii acolo unde ea lasă de dorit.”
Mulţi dintre elevii de azi provin din familii în care părinţii lor au şi ei probleme în a înţelege un text sau a face calcule simple. Cum ne afectează această moştenire educaţională la nivel de societate?
Doru Căstăian: „Mă bucur că şi studiile au început să arate un lucru care, din punctul meu de vedere, este şi era evident de foarte mult timp: e o poveste asta cu şcoala cea serioasă care se făcea pe vremuri. De fapt, principala noastră problemă acum e că, dintr-un anumit punct de vedere, funcţionăm tot în paradigma acelei şcoli serioase – cu cîte ghilimele doriţi –, pe care n-am reuşit s-o reformăm profund, cu adevărtat. Sigur că nimeni nu aruncă la gunoi rezultatele şi performanţele reale care au existat de-a lungul timpului în sistemul de învăţămînt românesc. Dar tot ceea ce azi apare în rapoartele de ţară şi tot ceea ce azi i se reproşează sistemului, caracterul elitist, inegalităţile uriaşe, faptul că e un sistem care vînează trofee pentru a-şi justifica lipsa de performanţă medie, toate astea vin din sistemul acela mult lăudat şi pe care nostalgicii îl regretă. Urmările le vedem în fiecare zi: într-o populaţie dezangajată civic, în calitatea dialogului public, în nivelul de toleranţă societală, le vedem la vot, le vedem în fascinaţia faţă de tot soiul de naraţiuni simple şi simpliste care îi prind pe oameni aproape mereu pe picior greşit. Sigur că discuţia e mai complexă, pentru că nu toate aceste efecte pot fi puse strict pe seama eşecului sistemului de educaţie, sînt şi cauze mai profund filosofice, sociologice. Dar sistemul de educaţie la noi este fără doar şi poate un factor agravant.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Olga Ștefan este autoarea volumului „Até (o educație)”, care va apărea într-o colecție nouă de poezie, pocket, la Editura Art. Pusă sub semnul lui Até, zeița orbirii și a distrugerii ca o consecință a orbirii, a iluzionării, cartea vorbește despre identitate - „Da, am crescut în Europa de Est” e titlul unuia dintre poeme - dar și despre școală - „Profesorul Natural” și „profesorul mediocru” sînt două ipostaze chestionate aici. Olga Ștefan este ea însăși profesoară de română la o școală din Cluj. Am vorbit cu Olga Ștefan despre cartea ei, despre semnificația titlului, despre ce poate spune poezia pe tema educației - o temă atît de importantă în România de azi.
Olga Ștefan: „Era inevitabil ca ocupația mea diurnă să pătrundă în poezia pe care o scriu. Acest proiect îl aveam de mai mult timp în gînd, constatînd exact această carență sau această teamă de a explora un subiect care pare mai degrabă destinat literaturii de specialitate. Să nu uităm totuși că primele mărturii pe care le avem despre modul în care funcționează școala provin nu din cercetare, ci din literatură. Literatura e un fel de premergătoare a studiilor pe care le cităm, citim, recitim în domeniul pedagogic, avînd această dimensiune autobiografică, formativă, venind de multe ori dinspre fostul elev care meditează asupra destinului care l-a conturat, distrus, recompus, restructurat în școală. Însă mai rar avem mărturii fruste, oneste și, uneori, chiar autodenigrante ale celor care sînt profesori. De multe ori noi, profesorii, ne apărăm prin tot felul de fraze-clișeu destul de obscure, cum ar fi am făcut tot ce am putut, facem ceea ce se poate, facem ce putem, cînd, de fapt ele conjură o ipostază mult mai problematică. În perioada grevei (profesorilor) de acum doi ani am reușit să găsesc vocea pe care o voiam pentru ca poezia mea să devină mediul, depozitarul gîndurilor mele de profesoară, dar și de fostă elevă. Întotdeauna cele două se întîlnesc în aceste poeme.”
Até este zeița orbirii și a distrugerii ca o consecință a orbirii, a iluzionării. De ce ți-ai pus cartea sub semnul acestei figuri mitologice?
Olga Ștefan: „L-am ales, pe de-o parte, superficial, pentru tonalitate și sonoritate. Pe de altă parte, pentru paleta largă pe care-o acoperă semnificațiile acestei zeități. Pe care o regăsim, de exemplu, și într-o formulă care mie mi se pare în mod particular melancolică și interesantă și anume aceea de pajiște a lui Até. Mi se pare că Empedocle descria astfel lumea oamenilor. Adică e acel spațiu în care furia asta e dezlănțuită, dar și decăderea ulterioară e resimțită ca parte a condiției umane. Momentul în care am început să scriu poeziile din volum nu era foarte pașnic. Eram prin 2021, pe la finalul pandemiei, ulterior începutul războiului din Ucraina și meditam destul de mult asupra ideii acesteia că sîntem victimele propriei impulsivități, mai des decît ne place să recunoaștem. De asemenea mi se părea că sîntem educați într-o cultură a nesăbuinței și a exceselor. De pildă, Dodds, în Grecii și iraționalul spunea că Até ar sta și în inima exceselor.”Olga Ștefan a mai publicat volumele de poezie „Saturn, zeul” (Charmides), „Civilizații” (Paralela 45), „Resursa” (Casa de Editură Max Blecher).
Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
Cel mai scăzut nivel de încredere în instituții se înregistra în zona de Est a Uniunii Europene, inclusiv în România, conform unui Eurobarometru recent. De ce și-au pierdut românii încrederea în instituțiile statului? Și cum poate fi restabilită această încredere? L-am întrebat pe Emilian Mihailov, conf. univ. la Facultatea de Filosofie a Universității din București și director al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.
Emilian Mihailov: „Am făcut o documentare să văd dacă naraţiunile declinului se adeveresc. Şi, contrar aşteptărilor, de fapt România, pe cele mai multe criterii, cunoaşte un progres lent, nu spectaculos, dar un progres. Nu avem declin nici pe creştere economică, nici pe problema corupţiei, nici pe inegalităţi economice. În ultimii zece ani inegalităţile economice sînt pe un trend descrescător. Şi întrebarea este cum mai binele devine semn de revoltă? Cum mai binele devine tot mai rău? Ce se întîmplă de noi nu recunoaştem acest progres – nu este spectaculos, dar este progres – de ce, dimpotrivă, sîntem convinşi, sîntem atraşi de naraţiuni ale declinului? (...) Aş prefera să vorbesc despre trei factori. Unu: România a progresat dar nu este o ţară cu instituţii consolidate, nu avem instituţii foarte funcţionale, deşi vedem îmbunătăţiri. Al doilea factor este cel legat de modul în care afectează social media comunicarea, interacţiunea dintre indivizi şi comunicarea, dezbaterea publică. Al treilea factor este legat de cum este construită psihologia noastră. De ce credem în declin cînd avem progres? Noi tindem să idealizăm trecutul. În trecut avem şi fapte pozitive, şi fapte negative, dar tindem să ni le reamintim mai mult pe cele pozitive. Tot timpul îmbunătăţim, cosmetizăm trecutul. Iar prezentul va fi tot timpul dominat de evenimentele negative, sub influenţa social media – cel mai bun instrument de a influenţa percepţiile oamenilor despre ce se întîmplă.”
Cum ar putea instituțiile să recîștige încrederea cetățenilor? Cît de mult contează stilul personal al liderilor în cosolidarea încrederii în instituţii, în stat? Cît de mult contează carisma, de pildă, sau însuşirile unui lider?
Emilian Mihailov: „În momentul de faţă contează foarte mult. Instituţiile sînt entităţi abstracte, nu ne putem apropia de ele într-un mod uman. Ai nevoie să te apropii de persoane, ai nevoie să intri în contact cu oamenii care reprezintă acele instituţii. Preşedintele Nicuşor Dan a făcut un gest foarte importat: cel de a umaniza figura preşedintelui, atunci cînd, în prima zi de după alegerile de duminică, el şi-a luat fetiţa şi a dus-o la şcoală, pe stradă, ca un om obişnuit. Astfel de momente sînt foarte importante. Şi mai dau un exemplu. Oamenii obişnuiţi care reprezintă instituţiile – poliţistul care te opreşte în trafic, jandarmul care vine şi-ţi explică, funcţionarul public de la ANAF care îţi trimite o scrisoare că ai nu ştiu ce datorii – dacă ei te ignoră sau te tratează cu lipsă de respect, s-a închis povestea. Umanitatea în interacţiunea cu instituţiile statului se va dovedi decisivă în perioada următoare.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Războiul din Ucraina intră într-o nouă fază, odată cu reluarea contactelor directe între Washington și Moscova. Donald Trump și Vladimir Putin au avut o convorbire telefonică de peste două ore, o discuție pe care Kremlinul a numit-o „constructivă”, iar Trump a prezentat-o drept începutul unor negocieri „imediate” pentru încetarea focului. Ce rol joacă Donald Trump în această ecuație? Care sînt intențiile reale ale Rusiei la aceste negocieri? L-am întrebat pe istoricul Cosmin Popa, specializat în istoria Uniunii Sovietice și a comunismului european.
Care sînt mizele pentru Donald Trump, de ce ar arbitra acest război?
Cosmin Popa: „În primul rînd pentru că a promis acest lucru. Sigur că el a revenit asupra promisiunii în repetate rînduri, modificîndu-i semnificativ cadrele temporale. Dar cred că pentru Donald Trump este foarte important să reafirme existenţa Statelor Unite ca superputere dominantă în această zonă. Cred că este la fel de important pentru Statele Unite să reconstruiască o relaţie strategică cu Rusia, în care Rusia să aibă rolul unui sparring partner, ca să ne exprimăm în limbaj sportiv – partenerul junior, partenerul minor. Pentru că Rusia este un stat important pentru viziunea general americană cu privire la relaţiile internaţionale. Aici, în Europa, noi cred că riscăm să pierdem din vedere dificultăţile cu care se confruntă SUA din partea Chinei. Dificultăţi majore, pe care nici una dintre puterile sau superputerile care au concurat Statele Unite nu le-au pus pînă acum, inclusiv din punct de vedere militar, economic, cultural. Donald Trump încearcă să încheie acest conflict cît mai repede, pentru că acest conflict este o etapă intermediară esenţială pentru continuarea unor planuri ceva mai largi, ceea ce incumbă pentru Ucraina, în mod special, dar şi pentru România şi celelalte zone din Europa Centrală şi de Sud-Est anumite riscuri. Pentru că atunci cînd Putin vorbeşte despre un nou aranjament de securitate, despre rezolvarea motivelor istorice ale acestui conflict, el se referă la necesitatea unui nou acord de securitate care să-i ofere sau să-i garanteze Rusiei o sferă de influenţă. În momentul de faţă, Rusia nu are nici capacitatea, nici dorinţa de a interveni aşa cum a făcut-o la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial spre a controla teritorial şi logistic aceste ţări, vorbim despre flancul estic al NATO. Însă ceea ce doreşte cu disperare Rusia este să i se creeze în proximitatea a ceea ce consideră graniţele sale politice o zonă de confort, o zonă tampon, supusă şi foarte deschisă influenţelor politice ruseşti, chiar dacă asta înseamnă inducerea şi menţinerea unei stări de anarhie, de decredibilizare a acestor state, pe care oricum Rusia le consideră incapabile de generarea unei politici externe autonome.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Primarul Varșoviei, Rafal Trzaskowski, susținut de formațiunea centristă de la guvernare a premierului Donald Tusk, a cîștigat primul tur al alegerilor prezidențiale din Polonia, desfășurat în 18 mai și se va confrunta în turul al doilea, din 1 iunie, cu candidatul partidului conservator Lege și Justiție (PiS) Karol Nawrocki. 67% dintre polonezi s-au prezentat la urne. Rezultatele obținute de candidații de pe primele două locuri sînt foarte apropiate: Rafal Trzaskowski a obținut 31,3% din voturi în timp ce Karol Nawrocki a obținut 29,5%. Care este peisajul politic din Polonia? Ce propun pentru Polonia cei doi candidați? Care sînt temele de campanie electorală? Care sînt implicațiile pentru Europa și România ale alegerilor din Polonia? L-am întrebat pe Valentin Naumescu, profesor de relaţii internaţionale la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.
Valentin Naumescu: „Celor care sugerează foarte multe asemănări între România și Polonia, le-aș spune că pot fi identificate unele asemănări, dar de fapt, în esență, situația este diferită. Pentru că în Polonia nu există nici candidat anti-sistem și nici candidat independent. Ambii candidați calificați în turul al doilea reprezintă partidele principale ale Poloniei, partidele considerate tradiționale în ultimele două decenii, chiar dacă au mai avut schimbări de denumiri. Aceștia sînt cei doi poli ai politicii poloneze de multă vreme: platforma civic liberală, centristă și dreapta conservatoare, naționalistă. Ambele partide putem spune că sînt la putere în Polonia, ceea ce iarăși e diferit față de situația din România. Pe de-o parte avem candidatul susținut de partidul aflat la guvernare, partidul premierului, pe de altă parte candidatul susținut de partidul președintelui, care a guvernat timp de două mandate. Există și puncte comune între cei doi candidați. Ambii susțin ferm Ucraina și au condamnat categoric invazia Rusiei în Ucraina. Nu doar candidații ci și partidele și platformele politice din care fac parte. Aici nu avem un clivaj între cei doi candidați.”
Care sînt principalele teme în campania electorală?
Valentin Naumescu: „Candidatul conservator vine cu teme din portofoliul dreptei conservatoare, cele legate de familia tradițională, de valorile religioase, creștine, catolice ale Poloniei, de o anumită respingere care există în tot mai multe societăți europene cu privire la politicile progresiste. Pe aceste teme va merge și pe un protecționism economic. Aici s-a lăsat un culoar relativ liber, descoperit, pe care-l exploatează dreapta conservatoare spunînd că o posibilă aderare a Ucrainei sau o liberalizare a comerțului cu Ucraina ar aduce prejudicii fermierilor polonezi. (...) Candidatul centrist, primarul Varșoviei, va încerca să stimuleze votul în orașele mari ale Poloniei, unde a cîștigat detașat în primul tur, va face apel la electoratul pro-european, la tineri, la oameni cu un nivel mai ridicat de studii. Aici cred că mai poate crește cu cîteva procente. (...) Cred că distanța între cei doi candidați va fi mică și realmente se va aștepta numărătoarea ultimelor voturi pentru a vedea cîștigătorul.”Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Cum ne împăcăm? Cum construim punți, după ce am lăsat să se adîncească falii profunde între noi? Am asistat în ultima vreme la o polarizare tot mai accentuată a societății românești, polarizare care a atins cote alarmante şi nu a dispărut odată cu încheierea alegerilor prezidențiale. De ce sîntem atît de divizați, deși, în fond, cu toții ne dorim același lucru: să ne fie bine? I-am întrebat pe antropologul Bogdan Iancu şi jurnalista Elena Stancu, co-fondatoare a platformei teleleu.eu, unde scrie, în ultimii ani, despre românii plecați la muncă în străinătate.
Bogdan Iancu: „Perioada alegerilor, mai ales într-un context în care antreprenorii politici fac totul ca lucrurile să se inflameze, astfel încît să-şi conserve sau să cîştige capitalul politic, produc genul ăsta de efecte. Se inventează un celălalt în nişte comunităţi care au trăit bine mersi pînă atunci. Sau dacă au existat nişte mici diferenţe, ele sînt cu ocazia asta extrase, puse în lumină, amplificate şi în felul ăsta se adîncesc aceste diferenţe. (...) În mod clar, în toată România urbanul s-a comportat într-un fel, şi rurarul în alt fel, ceea ce ne arată că e vorba foarte mult despre nişte inegalităţi sistemice care s-au produs în cei 35 de ani.”
Jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț documentează de cîțiva ani viața românilor din diaspora, se deplasează cu o autorulotă în diverse locuri din Europa unde sînt comunități de români, locuiesc o vreme alături de ei, le înregistrează poveștile și apoi publică articole substanțiale și fotografii-document. Cum arată această diasporă, care e mult mai complexă și diversă decît o arată niște procente după alegeri?
Elena Stancu: „Nu putem vorbi despre diaspora ca despre un tot unitar, la fel cum nu putem vorbi despre toţi românii ca despre un tot unitar. Pe de-o parte îi avem pe cei care au plecat dintr-o poziţie privilegiată şi-atunci sigur că experienţa lor migratorie e total diferită de a celor care au fost forţaţi să plece din cauza sărăciei. Medicilor care au plecat de exemplu în Franţa vorbind deja limba, avînd un job stabilit înainte să ajungă acolo, le-a fost mai uşor să-şi închirieze apartamente, să-şi înscrie copiii la şcoală. După care avem migranţii care au plecat fără să-şi dorească neapărat asta, cum sînt muncitorii în construcţii din Belgia. Ei au plecat pentru că pur şi simplu acolo şi-au găsit un loc de muncă, nu pentru că şi-au dorit să exploreze o cultură nouă sau să călătorească. Ei aveau nevoie de bani ca să-şi întreţină familile. Iar cînd au ajuns în Belgia fără familiile lor, locuind în nişte condiţii nu foarte bune, frustrările lor sigur că s-au adîncit. Pentru că e o mare diferenţă să migrezi pentru că-ţi doreşti asta şi vrei să cunoşti o cultură nouă sau pentru că te consideri un cetăţean european, aşa cum ne-au spus mulţi migranţi români din categoria privilegiată, cum am numit-o eu, şi alta e să fii un om care-şi doreşte să fie aproape de casă, de locul în care s-a născut, care-şi doreşte să fie cu familia lui şi să nu poată face asta din cauza sărăciei, din cauză că în localitatea din care a migrat nu are cum să-şi cîştige existenţa. Pentru aceşti oameni depărtarea de casă provoacă nişte frustrări majore, nişte frustrări şi nişte vulnerabilităţi care au fost speculate de politicieni. Din cauza asta se spune că diaspora s-a radicalizat. Eu nu consider că e o radicalizare reală. Bineînţeles că oamenii despre care vorbim, proveniţi din comunităţi mici, rurale, din mici oraşe, au o mentalitate conservatoare. Dar atunci cînd îi cunoşti, cînd mergi pe teren, pînă la urmă vezi că pe toţi ne uneşte aceeaşi umanitate, nu sînt diferenţe majore între noi. Sînt tot nişte oameni care-şi vor să-şi costruiască o viaţă bună, să aibă grijă de copii, să-şi construiască o casă...”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
„Retroversiuni”, antologia de proză scrisă de femei, a ajuns la ediția a treia și are ca temă munca. Victor Cobuz și Cristina Ispas, coordonatorii ei, s-au gîndit la diverse înțelesuri ale acestui concept generos, după cum explică în prefață. Au scris despre muncă autoare din România, Republica Moldova, Bulgaria, Serbia, Slovenia și o autoare de limba maghiară din România.
Am vorbit cu Cristina Ispas și cu Andreea Răsuceanu, prezentă în antologie, despre această a treia ediție „Retroversiuni”, apărută, ca și celelalte două, la Paralela 45.
Cristina Ispas: „Tema a fost abordată foarte personal, de foarte multe autoare. Se pare că este una dintre cele mai sensibile teme pentru femei și scriitoare. (...) Am propus munca în toate valențele ei, de la munca emoțională, munca de tip afectiv, pe care o întîlnim inclusiv în cadrul unor joburi, mai ales în cadrul acelor servicii tradițional distribuite către femei, mă refer la asistente medicale, profesoare... dar și munca productivă, pur și simplu munca obișnuită și ne-am gîndit la inegalitatea salarială dintre femei și bărbați, ne-am gîndit la faptul că de multe ori munca ajunge să fie tratată ca un fel de terapie sau ajunge să fie un refugiu în anumite perioade foarte dure pentru noi, pe plan personal. Deși are și cealaltă latură, pentru că de multe ori ajunge să fie distructivă sau autodistructivă, ajungem în epuizare, în burn-out. Este vorba de statut, este o presiune socială care se exercită asupra noastră încă de cînd sîntem copii - să ne alegem o anumită meserie, care e privită în societate ca avînd un statut mai bun. Este un concept care se infiltrează în absolut toate sectoarele vieții noastre, inclusiv în viața privată, în viața domestică, unde avem un alt tip de muncă, de multe ori neplătită.”
Andreea Răsuceanu a scris un text despre Bucureștiul vechi, de secol 19, bîntuit de spectrul ciumei. Personajul central este o femeie care face o muncă ingrată: adună cadavrele animalelor, ale cîinilor uciși de stăpîni în prima zi a Postului Mare, după un obicei numit jujeul.
Andreea Răsuceanu: „Am avut în minte imaginea femeii de secol 19, despre care noi avem credința că nu prea muncea sau nu muncea într-un mod instituțional. Avem aici o trăitoare la marginea Bucureștiului, o femeie care are o slujbă destul de complicată și ingrată, ar putea părea inventată, dar nu e deloc așa. Ea e cea care adună cadavrele animalelor și, aș putea spune că le aduna și pe cele umane, în timpul epidemiilor, ne aflăm în timpul Ciumei lui Caragea. (...) E o meserie care nu pare destinată femeilor și pe de altă parte e ceva sinistru. Ideea mi-a venit cînd am citit despre Marea Ciumă din Londra secolului al 17-lea, cînd femeile îi ajutau pe copii, le ajutau pe celelalte femei bolnave, pe fete să se îngrijească. Nu erau bărbați, erau femei cele care făceau asta și care deveneau ulterior chiar ciocli, deci erau realmente cărătoare de cadavre infestate. E vorba de persoane care, evident, intrau cumva în contact cu boala și se imunizau. Ei bine, mi-am imaginat acest personaj - erau multe astfel de femei pe care istoria de manual, oficială, nu le consemnează, dar ele făceau aceste munci.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
Negocieri de pace ruso-ucrainene sînt așteptate azi, 15 mai, la Istanbul. Discuțiile au fost propuse de președintele rus Vladimir Putin. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a declarat că merge personal la Istanbul să-l aștepte pe Vladimir Putin dar că nu se va întîlni cu alți oficiali ruși. Putin nu a venit în Turcia, a trimis o delegație de oficiali condusă de consilierul prezidențial Vladimir Medinsky. Zelenski a ajuns la Ankara şi s-a întîlnit cu omologul său turc, Recep Tayyip Erdogan. În același timp, miniștrii de externe ai țărilor NATO sînt și ei în Turcia, pentru discuții informale privind cheltuielile pentru apărare, în contextul în care Statele Unite cer ca țările alianţei să aloce cel puțin 5% din PIB pentru apărare. Despre evenimentele care au loc zilele acestea în Turcia am vorbit cu Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.
Claudiu Degeratu: „Ucraina nu face altceva decît să susţină abordarea americană, care împarte în două capitole acest proces de negociere: încetarea pentru 30 de zile a conflictului, fără nici un fel de alte precondiţii şi după aceea, a doua etapă de negociere a acordului de pace. În timp ce ruşii pun condiţii: nu încetează focul 30 de zile pînă nu stabilim care sînt condiţiile de pace pe care le vrem pentru etapa a doua. Rusia aplică o tehnică de precondiţii, în timp ce Statele Unite aplică o tehnică de feliere, de fragmentare, o tehnică a salamului, cum se spune în negocieri, întîi să gestionăm prima felie, după aceea mai tăiem o felie, fără să condiţionăm dacă vom consuma tot salamul sau nu. Sînt două abordări diferite.”
Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a declarat de mai multe ori că Turcia nu va recunoaște anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia. Ce rol poate juca președintele turc în discuțiile de pace?
Claudiu Degeratu: „Este un factor de echilibru pentru că [Turcia] este cea mai importantă ţară NATO din regiune care asigură inclusiv poliţia aeriană în zona Mării Negre, dacă se observă o anumită activitate. Şi, bineînţeles, partea de mediere diplomatică. A reuşit, a făcut-o inclusiv pe urgenţele de natură umanitară legate de exportul de cereale. S-a implicat şi a găsit o formulă, la început trilaterală, cu Ucraina şi Federaţia Rusă, după aceea a fost o formulă internaţională umanitară, asigurată împreună cu Naţiunile Unite pentru a deschide fluxul de cereale pentru zonele cu probleme umanitare de pe glob, deci accesul la grîne din Federaţia Rusă şi din Ucraina pentru anumite zone speciale, nu pentru comerţ liber. (...) Interesul pentru Crimeea este clar legat de această problemă identitară şi de apartenenţă a comunităţii tătare din Crimeea, care a avut de suferit în permanenţă în cadrul Uniunii Sovietice şi după aceea şi în Federaţia Rusă. Ultimele acţiuni violente împotriva comunităţii şi liderilor comunităţii tătare din Crimeea s-au desfăşurat în 2014, odată cu anexarea Crimeei de Federaţia Rusă, cînd au fost eliminaţi fizic o parte din liderii tătari şi o parte a trebuit să se refugieze din această zonă. Deci este un caz special Crimeea, aceasta este o linie roşie turcească.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
La alegerile parlamentare din Albania de duminică, 11 mai, Partidul Socialist al premierului Edi Rama a obținut 52% din voturi, în timp ce Partidul Democrat s-a clasat pe locul al doilea cu 34% din voturi. Edi Rama a promis că Albania va intra în Uniunea Europeană pînă în 2030. Vineri, 16 mai, are loc la Tirana summitul Comunității Politice Europene, ce reunește țările din UE dar și țări din afara ei. Care sînt perspectivele Albanei de aderare la Uniunea Europeană? Care e miza summitului Comunității Politice Europene de vineri, care va avea loc la Tirana? L-am întrebat pe Dragoș Ioniță, analist specialist în Balcanii de Vest, membru al Centrului de Studii Europene din cadrul SNSPA.
A fost o surpriză rezultatul alegerilor, cu un scor atît de mare în favoarea Partidului Socialist?
Dragoș Ioniță: „N-aş spune neapărat că a fost o surpriză, dat fiind faptul că partidul de guvernămînt încă deţinea o bună parte din resursele necesare participării în campanie. Resursele, în special cele media, din Albania se aflau în curtea patidului de guvernămînt condus de Edi Rama. Vorbim despre o mass-media încă finanţată de către stat şi care are nevoie de mai multă libertate de exprimare, însă acest fapt încă nu se observă în Albania.”Edi Rama a promis aderarea la Uniunea Europeană pînă în 2030. Cît de realistă este această proiecție?
Dragoș Ioniță: „A recunoscut chiar dumnealui că este un termen foarte ambiţios. Albania s-a decuplat de Macedonia de Nord, cu care a fost cuplată pînă anul trecut în septembrie, cele două erau la pachet în toate procesele de negociere. Cînd Uniunea Europeană a constatat că Macedonia de Nord va fi întîrziată din cauza blocajelor impuse de Bulgaria şi de politica sa cu privire la minorităţi, s-a decis decuplarea, ceea ce a permis Albaniei să accelereze într-un mod remarcabil, am spune, în acest parcurs european. Din cele 33 de capitole pe care le-ar avea de negociat, Albania a deschis deja 16, e-adevărat, nu a închis nici unul. Este încă un proiect în plină derulare, însă este remarcabil că în 7 luni au reuşit să convingă atît elitele politice cît şi birocraţii europeni că acele capitole pot fi deschise, că s-au îndeplinit toate criteriile necesare deschiderii lor: şi criterii pur tehnice, şi criterii politice, pentru că este nevoie de girul ambelor categorii de actori.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Președintele american Donald Trump şi-a început azi turneul în Orientul Mijlociu, primul turneu oficial din actualul său mandat. Liderul de la Casa Albă a sosit în Arabia Saudită și va mai vizita Qatarul și Emiratele Arabe Unite. Israelul nu este în program. Care sînt mizele acestui turneu? L-am întrebat pe Dragoș Mateescu, analist de politică internațională.
Cum este perceput Donald Trump de liderii din Golf comparativ cu Joe Biden şi chiar comparativ cu Trump I?
Dragoș Mateescu: „Mai bine. Donald Trump e perceput drept un om de afaceri, în primul rînd. Demnitarilor din statele arabe le place acest gen de partener tranzacţional, comparativ mai ales cu un Joe Biden, care nu a ezitat să aducă la masa tratativelor subiecte precum drepturile omului, valorile democraţiei liberale, care sînt iritante pentru majoritatea regimurilor din regiune. (...) Donald Trump este interesat acum în primul rînd de investiţii din partea statelor arabe în SUA. Se vorbeşte deschis despre peste 1000 de miliarde de dolari. Mohammed bin Salman, liderul de facto din Arabia Saudită, a oferit în ianuarie investiţii saudite de 600 de miliarde de dolari în economia americană. Iar Donald Trump a ridicat ştacheta, a spus peste 1000 de miliarde. Iar acum se discută.”Donald Trump are mai multe dosare deschise pe plan extern, între care războiul din Gaza şi acordul nuclear cu Iranul. Cum l-ar putea ajuta liderii din Orientul Mijlociu, pe care îi vizitează zilele astea, să le rezolve?
Dragoș Mateescu: „Cred că asta se negociază acum. E o vizită de tatonare, prin care Donald Trump îşi anunţă clar priorităţile. Nu cred că vor fi publice. Cred că publice vor fi aceste acorduri comerciale, care dau bine şi care vin mănuşă pentru Donald Trump, dacă ne gîndim la problemele pe care le are cu economia americană, probleme create de politica de tarife a lui Donald Trump. Are nevoie de infuzie de capital. Dincolo de aceste acorduri care vor fi publice şi foarte zgomotos anunţate, cred că sînt negocieri exact despre sprijinul acestor ţări pentru planurile americane. Administraţia Trump doreşte să continue ceea ce a început şi a continuat inclusiv administraţia Biden: pacificarea regiunii prin integrarea Israelului în proiecte de interes regional.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Vladimir Putin propune negocieri directe cu Kievul la Istanbul, joi, 15 mai. Președintele turc Recep Tayyip Erdogan e de acord ca Turcia să găzduiască negocierile de pace. Uniunea Europeană pregătește noi sancțiuni pentru Rusia dacă Moscova nu acceptă o încetare a focului de 30 de zile. Vladimir Putin a făcut propunerea de negocieri directe în noaptea de sîmbătă spre duminică. De ce a ales acest moment pentru un asemenea anunț neașteptat? De fapt ce propune preşedintele Federaţiei Ruse cînd vorbește despre reluarea negocierilor de pace din punctul unde au fost abandonate în 2022, la Istanbul? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, cercetătoare a spațiului ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.
Angela Grămadă: „Discursul lui Putin s-a schimbat de-a lungul timpului. (...) Nu ştim dacă el acum are intenţii clare de a ajunge la un acord pentru încetarea focului. Foarte mulţi experţi din Ucraina, experţi militari în mod special, susţin că Putin nu are un interes deosebit de a opri operaţiunile militare, ci mai degrabă pur şi simplu de a întinde anumite discuţii pe un termen nelimitat, pentru că în vară există presupunerea că ar dori să extindă atacul asupra Ucrainei, în anumite linii de interacţiune dintre militarii ruşi şi ucraineni. Aşteaptă un moment oportun şi condiţii meteorologice favorabile. Militarii ucraineni sînt în mare alertă acum. Pe de altă parte Federaţia Rusă are nevoie să-şi menţină prezenţa în discursul opiniei publice internaţionale, să atragă atenţia asupra sa, să se prezinte în calitate de parte care este co-interesată de a purta aceste negocieri dar şi să delegitimeze leadershipul ucrainean, mai ales că această conducere de la Kiev a prelungit pentru încă 90 de zile legea marţială şi nu poate să organizeze alegeri prezidenţiale şi parlamentare.”
Donald Trump i-a cerut Ucrainei să accepte imediat propunerea de negociere la Istanbul a lui Vladimir Putin. Volodimir Zelenski a răspuns că se va duce personal la Istanbul să-l aștepte pe Vladimir Putin.
Angela Grămadă: „Faptul că Zelenski a ripostat şi a spus că va fi în persoană la Istanbul şi că-l aşteaptă în mod deosebit pe Vladimir Putin – a şi subliniat acest lucru – şi că este gata pentru orice format de negociere şi orice platformă este un semnal clar dat de Zelenski nu exclusiv lui Vladimir Putin dar şi principalilor parteneri care susţin în continuare Ucraina şi în mod special către Casa Albă, ca să demonstreze că problema nu este la Kiev, problema de facto este la Moscova, pentru că Moscova este cea care încearcă să întindă în timp aceste discuţii, ca să aibă cît mai mult spaţiu pentru a obţine localităţi din Ucraina.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Emanuela Ignățoiu-Sora a publicat recent volumul de poezie „Și noi dansam în plase de lumină și ace”, apărut la editura OMG. Femeia la 40 de ani este personajul central în jurul căruia este construit volumul. Și tema centrală este maturitatea, un proces în desfășurare, un proces care permite privirea înapoi dar și înainte. Este o carte care începe cu poeme de doliu și continuă cu poeme despre reconstrucția de sine. Am vorbit cu Emanuela Ignățoiu-Sora despre noua ei carte și temele ei.
Emanuela Ignățoiu-Sora: „Cred că maturitatea vine cu înțelegerea nereușitei. Unul dintre motivele care mai apar în volum este cel al succesului - apropo de femeia la 40 de ani care ar fi trebuit să aibă succes, a fost proiectată într-un vis al succesului de către părinți și care nu ajunge la acest succes. (...) Dar e o înțelegere luminoasă. Nu cred că este un volum întunecat și sumbru, dimpotrivă, cred că e multă lumină acolo. Dar cu o înțelegere a unor lucruri pe care, poate, femeia de 30 de ani, de 20 de ani nu le înțelegea, că nici nu cred că avea cum să aibă acces la ele. (...) Ideea de maturitate pe care o percepeam așa cum mi-o dădeau adulții din vremea copilăriei nu e neapărat maturitatea pe care am găsit-o la vîrsta asta. Care e foarte diferită, nu înseamnă o seriozitate încrîncenată, e loc și de ludic, și să mai fim inocenți, și să mai suferim, și să mai sperăm complet naivi. Am început să regîndesc ideea de maturitate prin scrierea volumului.”
Apasă PLAY pentru a asculta întreg interviul!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
Se împlinesc 80 de ani de la capitularea necondiționată a Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. În Europa astăzi e Ziua Victoriei. Și Rusia va aniversa 80 de ani de la victoria Armatei Roșii asupra Germaniei naziste printr-o mare paradă militară în Piața Roșie din Moscova, vineri, 9 mai, paradă la care vor asista mai mulţi şefi de stat, între care preşedintele chinez Xi Jinping. Președintele Vladimir Putin a anunțat un armistițiu unilateral în Ucraina de trei zile, începînd cu 8 mai. Forțele ucrainene anunță că în unele zone ale frontului atacurile rusești continuă.
9 mai este Ziua Europei. După cinci ani de la încheierea celui De-Al Doilea Război Mondial, în 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, propunea o formă de organizare și cooperare prin care să se anuleze definitiv posibilitatea izbucnirii unui nou război între statele europene. Așa s-a născut Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, precursoarea Uniunii Europene de astăzi. Ce se sărbătoreşte în aceste zile, într-un context internaţional complicat? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”.
Ce înseamnă victoria împotriva Germaniei naziste în Europa occidentală şi ce înseamnă în Federaţia Rusă?
Robert Lupițu: „Ştim că este sărbătorită diferit Ziua Victoriei din cauza fusului orar. În Europa occidentală, ora 23:01 (la care a intrat în vigoare capitularea Germaniei naziste, în 8 mai 1945), însemna după miezul nopţii în URSS, astăzi Rusia. Din acest motiv aliaţii occidentali sărbătoresc Ziua Victoriei în 8 mai şi Federaţia Rusă în 9 mai. Este şi o înţelegere diferită a războiului. Pentru că Federaţia Rusă se referă la Marele Război de Apărare a Patriei sau de eliberare a Estului, pe care ulterior l-a păstrat sub dominaţie, pe cînd aliaţii occidentali au eliberat continentul şi partea sa de Vest de o ideologie ucigătoare, zdrobitoare, care a provocat ucideri în masă, ideologia nazistă, ideologia fascistă. O ideologie care apoi a fost prelungită ca mod de asuprire a popoarelor de către comunism. Şi de aceea asistăm la aceste clivaje. (...) Ştim foarte bine că Germania şi-a asumat vina istorică pentru Holocaust, pentru declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Şi astăzi, în Parlamentul german preşedintele federal Steinmeier a spus că eroii şi cei care au eliberat lagărul de la Auschwitz astăzi sînt agresorii. (...) Iată că îi este recunoscut Rusiei rolul istoric, pentru că armata sovietică a eliberat lagărul de la Auschwitz, dar astăzi Rusia este agresorul, moştenitoarea acelei armate, care ulterior a făcut mult rău prin felul cum s-a comportat cu populaţia locală. ”Apasă PLAY pentru a asculta interviu integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Friedrich Merz a fost ales marți cancelar al Germaniei dar abia din a doua rundă de vot în Parlament. Ce spune acest episod din politica germană despre situația noii coaliții de guvernare – blocul de centru-dreapta CDU/CSU şi social-democraţii, de centru-stînga, de la SPD – și perspectivele ei? Am întrebat-o pe Luciana Ghica, conf. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.
Luciana Ghica: „A fost foarte mult comentat rezultatul. Dar nu este o coaliţie uşor de făcut şi a fost un semnal important. Cred că trebuie pus în perspectivă. Faptul că Merz a reuşit să mobilizeze întreaga coaliţie dar şi partidele democratice din afara coaliţiei să treacă moţiunea prin care votul (al doilea) să aibă loc în aceeaşi zi – chestiune care necesita chiar mai multe voturi, 2/3 – mi se pare că este o reuşită. Şi la al doilea vot nu a obţinut minimum de 316 voturi, ci aproape toată coaliţia, mai puţin cei trei absenţi. A arătat că poate să obţină sprijinul întregului Parlament democratic.”
E deja o tradiție în Germania ca un cancelar nou ales să efectueze prima vizită în străinătate în Franța și pe cea de-a doua în Polonia. Friedrich Merz s-a întîlnit de dimineață cu președintele francez Emmanuel Macron iar în această seară e la Varșovia. În marja întîlnirii de la Paris, Merz și Macron au publicat în presa europeană un articol comun, un articol manifest despre relansarea relațiilor franco-germane cu un obiectiv clar: consolidarea europeană. Parteneriatul franco-german trebuie să devină „mai strategic, mai operațional”, cu accent pe securitate, competitivitate și convergență europeană. Poate acest parteneriat să întărească într-adevăr Uniunea Europeană?
Luciana Ghica: „Cred că da. În mare parte, în mod tradiţional, Uniunea Europeană a fost impulsionată politic de acest motor franco-german. Iar faptul că dincolo de cuvintele frumoase din acel editorial comun, avem şi cîteva elemente specifice legate de energie – o chestiune care este şi pe agenda UE, pînă în 2027 dorim ca UE să nu mai fie dependentă în nici un fel de resursele energetice din Rusia – este un mesaj extraordinar de important în această săptămînă simbolică în care aniversăm „Declaraţia Schuman”. 9 mai este Ziua Europei şi pentru că aniversează acea declaraţie a ministrului de afaceri externe francez, Robert Schuman, care i-a propus Germaniei în 1950 să pună în comun resursele de cărbune şi oţel, atît pentru scopuri economice, cît şi pentru scopuri politice şi de securitate. Şi această declaraţie franco-germană, acest editorial comun este într-un fel ecoul acelei declaraţii Schuman din 1950.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Cabinetul de securitate al Israelului a aprobat un plan de extindere a ofensivei militare împotriva grupării Hamas, care include cucerirea Fîșiei Gaza și încurajarea plecării voluntare a locuitorilor din enclava palestiniană. Care sînt perspectivele pentru acest teritoriu grav afectat de război și pentru locuitorii săi? Am întrebat-o pe jurnalista Carmen Gavrilă, de la Radio România Actualități, specializată în Orientul Mijlociu.
Cum justifică Israelul decizia de acum, de a cuceri întreaga enclavă și de a-i încuraja pe locuitorii săi să plece de bună voie din Gaza?
Carmen Gavrilă: „Este o măsură maximală, ca să forţeze eliberarea ostaticilor israelieni rămaşi în Fîşia Gaza, vii sau morţi – asta este explicaţia oficială. Sînt analişti, inclusiv analişti israelieni, care spun că premierul Netanyahu se poate menţine la putere numai în situaţii de criză, pe care uneori le crează singur. E-adevărat că pericolul Hamas nu poate fi neglijat, în continuare, chiar dacă gruparea palestiniană a fost profund afectată de operaţiunile din ultimii doi ani ai Israelului în Fîşia Gaza. (...) În raportul obţinut de televiziunea publică israeliană se arată că este vorba despre o schimbare de strategie în sensul că armata israeliană nu face incursiuni în Fîşia Gaza, stabileşte doar nişte puncte de control şi de siguranţă – acele aşa numite buffer zone – pentru localităţile israeliene care sînt în apropiere, ci armata ar urma să ia pas cu pas, localitate cu localitate, ce a mai rămas din Fîşia Gaza şi să avertizeze populaţia să plece de bunăvoie – e relativ acest bunăvoie, cînd vezi că se apropie soldaţii, normal că îţi iei bagajele şi pleci –, să împingă cît mai mult populaţia spre Sud, spre zona Rafah şi teritoriile pe care o să le cucerească – nu găsesc alt cuvînt mai bun – să fie securizate. Asta înseamnă că armata israeliană ar rămîne pe loc, un lucru despre care se ştie foarte clar – au fost semnale inclusiv de la noul şef de stat major al armatei israeliene – că armata israeliană nu-l doreşte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
„Starea globală privind libertatea presei este clasificată drept situație dificilă pentru prima dată în istoria Indexului”, se arată în raportul publicat recent de organizația Reporteri Fără Frontiere. România a coborît cu 6 puncte față de anul trecut și este pe locul 55. Care sînt explicaţiile la nivel global şi care sînt explicaţiile pentru situaţia libertăţii presei din România? Cum se măsoară nivelul de libertate a presei dintr-o țară? De ce ajung oamenii să se informeze de pe rețelele sociale, unde se propagă și foarte multă dezinformare și știri false, și nu din presa tradițională? I-am întrebat pe Cristina Lupu, directoare executivă a Centrului pentru Jurnalism Independent, şi Răzvan Martin, de la ActiveWatch.
Conform rezultatelor organizației Reporteri fără Frontiere, libertatea presei la nivel global este la cel mai scăzut nivel din ultimii 20 de ani. Cum se explică acest declin?
Cristina Lupu: „Presa nu o duce bine în general în lume. Vedem o cădere mare în Statele Unite şi acesta cred că este un exemplu care ne dă tuturor de gîndit. Într-o democraţie pe care o credeam extrem de stabilă vedem cum jurnaliştii sînt hărţuiţi, sînt atacaţi, cum se discută despre cum ai putea avea acces la sursele jurnaliştilor, pentru a vedea cine le-a dat informaţii. La asta se adaugă problemele economice cu care se confruntă presa peste tot în lume. Şi cred că acesta e unul dintre motivele pentru care a scăzut foarte tare libertatea presei. Pentru că, dacă jurnaliştii nu au resurse cu ajutorul cărora să-şi facă meseria, avem o problemă de supravieţuire şi sustenabilitate. La asta, dacă adăugăm regimuri care nu sînt foarte prietenoase cu libertatea presei – numărul lor crescînd peste tot în lume –, putem să avem o imagine destul de îngrijorătoare.”Într-un context în care încrederea cetăţenilor români în instituţii este la un nivel scăzut, şi presa noastră trece printr-o criză de încredere, consideră Răzvan Martin.
Răzvan Martin: „Este o mare criză de încredere şi în presă. Toate instituţiile statului, toate instituţiile democratice traversează o perioadă în care încrederea s-a prăbuşit. Iar presa, din păcate, a devenit tot mai asimilată de o bună parte din populaţie sistemului de putere, ea nu mai e percepută ca acel cîine de pază al democraţiei, a patra putere în stat care supraveghează ce fac celelalte trei puteri, ci a devenit, în ochii oamenilor – şi uneori pe bună dreptate – parte a sistemului de putere. Şi asta şi din cauza acelor legături, să le spunem nefireşti, ale patronilor de presă cu zona politică, cu puterea politică şi cu puterea economică. Astea au compromis foarte mult ideea de presă independentă, misiunea publică a jurnalismului.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Volumul de povestiri „Teoria lucrului bine făcut” de Veronica Stănică (Editura Litera), un volum de debut, ne propune o galerie de personaje de toate vîrstele, copii, tineri, adulți, oameni în vîrstă, personaje surprinse în cîte un moment semnificativ din viața lor. Una dintre mărcile autoarei este umorul. Un umor tăios, crud, care cade uneori ca o ghilotină o ajută să construiască scene memorabile. Veronica Stănică își pune personajele în situații dificile dar nu le judecă alegerile reușind astfel să prezinte un portret de grup complex despre natura umană. Am vorbit cu autoarea despre umor, despre personajele ei conturate cu precizie doar din cîteva replici și despre cursurile de creative writing pe care le-a frecventat.
Veronica Stănică: „Faptul că sînt îngăduitoare cu un personaj și-l pun să treacă prin niște situații limită și să acționeze într-un anume fel nu înseamnă că eu, în pielea lui, aș face la fel. Sînt diferită de personajele mele dar le înțeleg în oricare din circumstanțele în care le-am prezentat. Nu sînt judecătorul personajelor mele, sînt doar un prezentator al lor. Și încerc să spun povestea cît mai interesant lăsîndu-le totuși libertatea de a acționa după cum le-o cere rolul lor din poveste. Fără să le pun pe o direcție sau alta pentru că așa cer morala, sau timpurile, sau educația, sau legile... Sînt povești și trebuie luate ca atare. Îmi place să las oamenii în pace să facă ce vor. Și în viață, și în cărți.”
Ai frecventat cursuri de scriere creativă. Ce ai învățat despre scris de la scriitorii care țin ateliere și de la colegii tăi?
Veronica Stănică: „Cursurile de creative writing au fost foarte importante nu neapărat pentru ce am învățat ci pentru lumea care mi s-a deschis și pentru oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Înainte de a merge la Creative Writing Sundays, pe care o să-l pomenesc mereu, am făcut la Fundația Calea Victoriei un curs de scriere creativă ținut de Mario Barangea și Dana Barangea. Am aflat de cursul ăsta de la un îndrumător de curs al fiică-mii, care și ea scrie. Ea n-a vrut să mai meargă, eu am apucat să achit taxa de participare și-am zis, ok, nu te duci tu, lasă că mă duc eu. Cursul ăsta mi s-a părut foarte util datorită încrederii pe care Mario mi-a dat-o în mine. Eu habar n-aveam că pot să scriu ficțiune. M-am dus pentru că am achitat o taxă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
În 1 mai, sărbătorim Ziua Muncii – o zi care amintește de conflictele sindicale din secolul al XIX-lea, o sărbătoare care în prezent, ne oferă prilejul de a reflecta asupra felului în care muncim și ne raportăm la ideea de muncă. Așa ajungem și la cuvîntul „robot”. În limba română, el vine din slavonul rabota, care înseamnă chiar „muncă”. Conceptul de robot i-l datorăm scriitorului ceh Karel Čapek, care l-a introdus într-o piesă publicată în 1920. Azi, într-o lume în care inteligența artificială și roboții industriali transformă cu totul unele profesii, ce mai înseamnă munca pentru noi? Ce pierdem și ce cîștigăm atunci cînd munca devine tot mai „robotizată”? Ce fel de munci nu vor putea fi înlocuite niciodată de roboţi? L-am întrebat peRadu Uszkai, cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.
Radu Uszkai: „Provocarea cea mai mare nu este neapărat să găsim muncă. Sînt sceptic că e posibil un viitor, ce puţin într-un interval de timp mediu, în care să ne pierdem în mod fundamental tot ceea ce înseamnă locurile de muncă în dauna tehnologiilor noi şi emergente. Însă ce trebuie să căutăm şi ce ne e dificil de fapt să găsim este un soi de cadru instituţional în care muncim cu sens. E o discuţie absolut fascinantă în zona filosofiei politice şi a eticii aplicate vizavi de tema aceasta a meaningful work, a muncii cu sens pentru noi. Şi sînt nişte condiţii cheie despre care filosofii care discută pe această temă le aduc în discuţie, despre cum munca trebuie să le permită celor care o prestează un spaţiu de autonomie, trebuie să le ofere un sens, oamenii să se poată raporta la munca pe care o prestează ca făcînd parte din modul în care ei îşi concep sensul vieţii, să le ofere un context prielnic în care să intre în interacţiuni de valoare cu alte persoane din cadrul comunităţii lor. Şi, cel puţin pentru mine, în momentul de faţă marea provocare nu e dacă o să ne pierdem toţi locurile de muncă sau dacă o să dispară toate locurile de muncă, ci în ce măsură majoritatea covîrşitoare a locurilor de muncă ce vor fi disponibile pe piaţă vor fi genul de locuri de muncă ce ne vor da sens, de unde noi vom putea deriva ceva de valoare pentru vieţile noastre sau dacă vor fi aşa-zisele bullshit jobs, despre care vorbeşte în detaliu David Graeber.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu şi Matei Martin
Un produs Radio România Cultural - Vis mere
