Episodit
-
„Credinţa” a avut şi are o greutate mare în dezbaterile şi mobilizările din spaţiul public românesc şi bineînţeles câmpul semantic şi performativ al noţiunii este puternic marcat de prezenţa instituţională a creştinismului, mai ales a celui ortodox. Ca antropolog am fost mereu intrigat de afirmarea, universalistă şi relativistă în acelaşi timp, a categoriei „credinţei” dincolo de conţinuturile ei, seculare sau religioase: fiecare are până la urmă o „credinţă”! Istoria antropologiei sociale şi culturale a fost marcată, însă, de ample dezbateri în jurul categoriei „credinţei” şi legitimităţii aplicării ei universale la societăţile care nu au fost fasonate de o istorie creştină. În acest eseu îmi propun să schiţez câteva argumente despre felul în care antropologia, mai precis antropologia religiei, ne poate ajuta să înţelegem mai bine ramificaţiile sociale şi politice ale multitudinii de discursuri şi practici legate de „credinţă”, „credincioşi” şi „necredincioşi”. Doresc să semnalez câmpul problematic al unei antropologii a „credinţei” şi aceasta pentru că am observat în spaţiul românesc un foarte firav efort reflexiv în jurul unei categorii cu atâtea implicaţii sociale şi politice. În general, suntem foarte preocupaţi de conţinuturile credinţelor fără a examina însă mai riguros transformările şi ipostazele categoriei „credinţei” ca atare. Iar aceasta din urmă are o istorie imprevizibilă şi e caracterizată de o instabilitate funciară, dincolo de efortul instituţiilor religioase sau seculare de a o stabiliza atemporal într-o ipostază sau alta. Ca moderni suntem moştenitorii diferitelor straturi istorice şi categoriale care coexistă în surprinzătoare configuraţii sociale. Politicile producerii, atribuirii şi validării „credinţei” în diferite contexte sociale şi în cazul diferiţilor actori sociali, indivizi sau comunităţi, nu pot fi cu adevărat înţelese fără o explorare riguroasă a categoriei „credinţei” ca atare şi a ipostazelor ei.În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Andreea Chiricăhttps://antropedia.com/sfertulacademic/simion-pop-bruiajul-credintei/
-
În acest text prezint argumentele tezei mele de doctorat despre globalizarea industriei chimice românești. Din demersul empiric a rezultat o descriere etnografică a micro-fundațiilor dezindustrializării locale din Săvinești, județul Neamț. Imaginarul declinului, așa cum apare din relatările foștilor angajați ai întreprinderilor, este atribuit unor factori predominant interni. Decăderea industriei este rezultatul gestionării inadecvate a resurselor industriale din perioada socialistă. Însă, declinul a fost determinat atât de factori interni, cât și externi. Dincolo de variatele ipoteze decliniste, politicile izolaționiste ale Partidului Comunist Român din anii 1980, în tandem cu re-intrarea pe piața globală după perioada socialistă au influențat la fel de semnificativ evenimentele declinului precum planul inadecvat de privatizare. Pe parcursul textului, trasez narativa declinului prefigurată de acești factori structurali și descriu procesul dezindustrializării din două întreprinderi săvineștene: Melana și Fibrex. La Melana, declinul a survenit din factori interni: gestionarea defectuoasă a necesităților financiare și de producție. La Fibrex, declinul a fost cauzat de privatizarea întreprinderii în sine: administratorii străini delegați au erodat capacitățile de producție în scopuriÎn lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Zoltán Mihályhttps://antropedia.com/sfertulacademic/zoltan-mihaly-dezindustrializare-prin-globalizare-cazul-platformei-chimice-de-la-savinesti/
-
Puuttuva jakso?
-
De la data înființării sale, în 2005, Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților a devenit un punct de trecere obligatoriu pentru acordarea măsurilor compensatorii persoanelor îndreptățite. Munca birocraților și a evaluatorilor de traducere a actelor probatoare ale proprietății, în case și terenuri, care însă nu mai pot fi retrocedate fizic, se materializează, în final în acțiuni, puncte compensatorii și în bani. Urmărind inscripțiile birocratice, adică ceea ce Bruno Latour numea ”cel mai disprețuit dintre obiectele etnografice” și combinând studiile antropologice care vizează pragmatica cotidiană a birocrației și studiile sociale ale finanțelor, textul descrie modul în care restituirea proprietăților a devenit o amplă operațiune de capitalizare și un tip de pedagogie financiară. În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Maks Graurhttps://antropedia.com/sfertulacademic/razvan-papasima-incurcatura-anrp-ati-spus-restituire-sau-capitalizare/
-
În acest articol explorez utilizarea boxelor inteligente – cum ar fi Google Home sau Alexa Echo – în context românesc. Folosindu-mă de date etnografice culese pe parcursul a trei ani de interviuri cu utilizatori români de boxe inteligente și de analiză de conținut a postărilor de pe diverse forumuri de tehnologie și magazine online, precum și apelând la studii despre translingvism, practici de hacking, tehnologii computaționale și spațiu domestic, arăt cum utilizatorii români învăță activ să domesticească aceste dispozitive tehnologice care sunt create să opereze în limbi considerate dominante global (în special limba engleză). Boxele inteligente, ca majoritatea dispozitivelor tehnologice inteligente, sunt create pentru piețele din America Nord și Europa de Vest, celelalte piețe fiind adesea ignorate complet sau amânate. În prezent, în România există un interes crescut pentru boxele și casele inteligente, dar pentru mulți pasionați de tehnologie, dispuși să investească în astfel de dispozitive și proiecte, manifestarea acestui ideal presupune surmontarea unor dificultăți de utilizare. În acest sens, arăt cum prin creativitate utilizatorii români reușesc să utilizeze boxele inteligente și să le facilitizeze altora utilizarea prin ceea ce numesc practici de hacking lingvistic. Articolul expune practicile individuale și colective pe care utilizatorii români le-au descoperit în încercarea de a naviga strategic limitările tehnologice ale boxelor inteligente. Hacking-ul lingvistic relevă practici care sunt situate în afara scenariilor standard de utilizare create de companiile globale de tehnologie.În lectura actriței Katia Pascariu, cu o ilustrație de Ferenczy Andráshttps://antropedia.com/sfertulacademic/raluca-creanga-hacking-lingvistic-sau-utilizarea-boxelor-inteligente-in-context-romanesc/
-
A-ți bârfi semenii este cât se poate de uman, într-o dublă înțelegere: uman, în sensul de comun, banal, obișnuit tuturor oamenilor, dar și uman, în sensul de diferențiator care particularizează omul de alte forme de viață. Bârfa este, pe de o parte, o constantă antropologică și o universală culturală: cu greu poate fi imaginată o societate-fără-de-bârfire, o comunitate socială din viața căreia bârfa să lipsească cu desăvârșire. Pe de altă parte, bârfa este și unul dintre acele aspecte care ne umanizează: umanitatea noastră ca specie derivă, în bună măsură, din amalgamul de gândire abstractă, limbaj, sociabilitate și conștiință morală. Bârfa este un produs derivat al acestor înzestrări socio-morale și lingvistice ale ființei umane. Textul de față analizează bârfa ca „fapt social total”, mai exact ca „o activitate care are implicații la nivelul întregii societăți, în domeniile economic, legal, politic și religios” (Mauss). Plecând de la aceste premise, voi explora sursele ostilității teologiei față de bârfire și voi arăta cum au eșuat tentativele religioase de construire a unor comunități (dis)utopice lipsite de bârfă. În final, voi argumenta, în contrasensul consensului cultural, că o anumită formă de bârfire – actul de vorbire care evaluează moral negativ un terț absent, bazat pe o intenție de veracitate – produce funcții sociale pozitive și dezirabile.În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Maria Simina Dimanceahttps://antropedia.com/sfertulacademic/mihai-s-rusu-barfa-ca-fapt-social-total/
-
Pluralismul medical este o prezență latentă în aparență, dar bine ancorată în realitatea cotidiană românească. Asociat de cele mai multe ori în imaginarul colectiv cu leacuri băbești, medicina naturistă sau ezoterismul post-decembrist, acest Celălalt medical transcende această pastișă și se regăsește ca realitate socio-medicală complexă în cotidianul multor indivizi. Încercând să înțeleg unde se intersectează practica medicală cu cea spirituală în peisajul cultural românesc creștin ortodox, am documentat experiențele mai multor persoane care recurg la tratamente medicale integrative. Am analizat aceste practici de consum medical alternativ din perspectiva antropologiei medicale critice, concentrându-mă asupra valențelor sale socio-culturale manifestate în viața de zi cu zi a interlocutorilor. Îmbrățișarea acestei abordări medico-spirituale implică un proces atotcuprinzător de schimbare personală, care urmărește vindecarea holistică. Pe fundalul incompatibilității resimțite dintre universul referențial personal și paradigma biomedicală caracteristică sistemului medical românesc, se naște nevoia de a stabiliza un Weltanschauung personal pe scheme mai largi de tratament, fie el (bio)medical, alternativ sau spiritual.În lectura actriței Katia Pascariu, cu o ilustrație de Dona Arnakishttps://antropedia.com/sfertulacademic/maria-trifon-medicina-neortodoxa-pentru-ortodocsi/
-
Textul de faţă coreleză două teme: procesul de elaborare a unui subiect de cercetare antropologică şi câteva aspecte ce au caracterizat, imediat după 1990, formarea în antropologie a generaţiei de la începuturile intrării disciplinei în mediile universitare româneşti. Iniţierea, în acea perioadă, a unui studiu a de caz, cel al aromânilor din România, îmi permite astăzi o privire retrospectivă nu doar asupra formării mele în antropologie ci, implicit, asupra felului în care s-a formulat treptat obiectul tezei mele de doctorat: construirea identităţii etnice a aromânilor. Una dintre temele abordate în cercetarea începută acum mai bine de 20 de ani, cea a memoriei colective a devenit, acum, calea de acces către privirea retrospectivă despre care vorbeam mai sus. Prezentarea cântecelor făcute la comandă ca domeniu al memoriei colective este folosită în acest text ca mijloc şi unealtă, în acelaşi timp, pentru o exemplificare empirică a unui proces formativ: ucenicia de antropolog.În lectura actriței Katia Pascariu, cu o ilustrație de Ciprian Mureșanhttps://antropedia.com/sfertulacademic/corina-iosif-despre-memorie-si-rememorare-aromanii-si-cantece-lor-nu-in-ultimul-rand-despre-antropologi/
-
Masculinitatea și feminitatea sunt adesea privite ca un simplu binom la care este redusă identitatea de gen. Deși sunt construite polarizat și sunt asociate cu trăsături fizice, afective și morale net diferite pe care le atribuim bărbaților și femeilor (de exemplu, femeile sunt emoționale/bărbații sunt raționali, femeile sunt blânde și grijulii/bărbații sunt agresivi și competitivi, femeile sunt corecte/bărbații sunt mai ușor de corupt), în fapt acestea nu sunt decât stereotipuri care simplifică exagerat complexitatea identității de gen. Pentru a ilustra diversitatea acestei identități voi exemplifica multiplele sale manifestări făcând apel la datele unei cercetări antropologice privind migrația ca proces prin care migranții reflectă asupra experiențelor trăite ca devenire a lor ca bărbați adulți. De-a lungul a mai bine de 10 ani, am realizat interviuri și observații participative cu migranți români în diferite contexte, atât în țară cât și în străinătate, în special în Italia, principala destinație a migranților români. Am încercat să înțeleg cum vorbesc despre masculinitatea lor migranții care au locuit în altă țară mai mult de 10 ani și să desprind din aceste narațiuni modul în care masculinitatea se întrepătrunde cu alte aspecte ale identității cum sunt clasa socială, vârsta și experiența migrației.În lectura actriței Katia Pascariu, cu o ilustrație de Andreea Moisehttps://antropedia.com/sfertulacademic/ionela-vlase-masculinitati-ale-migrantilor/
-
Discuțiile despre mediu și despre relația dintre acesta și societatea umană sunt tot mai prezente în spațiul public, în timp ce subiectul dihotomiei om-natură este dezbătut în cadrul unui spectru larg de domenii. Preocuparea pentru interdependența natural/social nu este astăzi doar o preocupare a antropologiei de mediu, a ecologiei sociale, a științelor umaniste de mediu sau a altor științe sociale. Pornind de la transdisciplinaritatea și universalitatea subiectului, articolul de față trece în revistă câteva idei teoretice din sfera antropologică și a geografiei umane. Studiile teoretice sunt fundamentate de argumente din cadrul cercetării mele doctorale, astfel că eseul de față arată cum socialul este înrâurit de către natural, și invers, precum și faptul că o nouă direcție de cercetare este una în formare și absolut necesară în contextul nostru contemporan. Natura a fost privită ca ceva extern și fără legătură cu viața umană în timpul industrializării, iar, în opoziție, societățile tradiționale ”au ceva să ne învețe” în ceea ce privește modul nostru de a întrebuința resursele naturale. Ne îndreptăm oare spre un fel de post-tradiționalism în ceea ce privește relația noastră cu elementele mediului natural? Rămâne de văzut cum va evolua noua abordare a Omului față de mediul ”său” natural.În lectura actriței Katia Pascariu cu o ilustrație de Ioana Șopovhttps://antropedia.com/sfertulacademic/ioana-savin-omul-din-natura-si-natura-din-om/
-
Textul care urmează este o continuare a poveștii străinei, așa cum mi-a fost dat să trăiesc această experiență în călătoria mea în Wuhan, China. De această dată am descris tipurile de relații sociale al căror subiect am fost în timpul petrecut în Wuhan, încercând să schițez o imagine cât mai fidelă realității întâlnirii dintre mine, o est-europeană, și Celălalt, profund diferit, și totuși la fel ca mine. Limba vorbită, experiențele comune, bagajul cultural diferit, contextul cultural și punctele de întâlnire ale acestora într-un spațiu cultural anume – întrețesute, creează cadrul cultural care definește tipurile de relații sociale posibile între actanți, precum și modul în care se vor materializa ele. Abordarea antropologică ne arată modurile subtile în care se nasc, se dezvoltă și se destructurează relațiile pe care de multe ori le vedem ca fiind strict dependente de voința noastră.
În lectura actriței Katia Pascariu, cu o ilustrație de Tuan Nini
https://antropedia.com/sfertulacademic/elena-chiorean-eu-wuhan-si-antropologia-ii/
-
Epidemiile creează atît similarități și asemănări – sîntem toți egali în fața primejdiei bolii – cît și ierarhizări, excluderi și marginalizări: ne diferențiem cu febrilitate de ceilalți, care sînt o primejdie pentru noi toți datorită aparentei lipse de civilizație, control, igienă și rațiune. În timpul pandemiei recente boala a testat și modificat nu doar biologia ci și felul în care ne imaginăm știința, responsabilitatea și moralitatea. Uneori lucrurile astea pot fi înțelese mai bine printr-un ocol istoric și antropologic. Epidemiile secolului al nouăsprezecelea ne oferă o astfel de ocazie. Istoria, politica, economia și morala bolilor de atunci ne dau posibilitatea de a gîndi altfel ce ni s-a întîmplat de curînd. Întrebările de astăzi dau noi configurații întîmplărilor de acum două secole. Prin acest mic exercițiu de antropologie istorică bolile de azi încep să capete profunzime istorică și volum social. Bolile ne apar ca practici sociale și materiale inevitabile și ca instanțe de transformare, de mutație, a felurilor în care ne guvernăm, normăm și imaginăm viețile individuale și colective.
În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Andreea Dumuța
https://antropedia.com/sfertulacademic/calin-cotoi-paradoxul-fuegian-sanatate-pentru-toti-medici-si-rasism-esuat-un-pic-de-antropologie-istorica/
-
Ce rol au animalele de companie în tratarea simptomelor sociale ale unei condiții medicale precum demența? Cum este posibil ca animalele să aibă un potențial terapeutic pentru simptome care țin mai degrabă de condițiile de îngijire decît de boala în sine? Care sînt condițiile culturale, sociale și politice pentru ca aceste animale să fie recunoscute și acceptate ca animale de terapie? Eseul de față vorbește despre rolul pe care animalele de terapie, în special cățeii, îl au în tratarea simptomelor sociale ale demenței de care suferă o parte din bătrînii instituționalizați într-un azil din nord-estul Scoției. Eseul este bazat pe o cercetare etnografică de teren de peste un an și folosește instrumentele antropologiei medicale, o ramură a antropologiei sociale care explorează cum o boală sau o condiție medicală este diagnosticată, tratată sau trăită într-un anumit context social, cultural și politic. Autoarea încurajează să ne regîndim statutul de ființe sociale nu doar din perspectiva relațiilor pe care le avem cu ceilalți oameni, ci și cu animalele cu care relaționăm în viața de zi cu zi.
În lectura actriței Katia Pascariu, cu o ilustrație de Oana Ispir
https://antropedia.com/sfertulacademic/cristina-douglas-oameni-si-caini-cum-terapia-asistata-de-animale-trateaza-singuratatea-sociala-in-azilele-de-batrini-din-scotia/
-
Articolul propune o discuție despre tipul de cunoaștere pe care îl oferă datele calitative în cazul migrației românilor. Alături de o perspectivă generală asupra utilității și specificului datelor calitative în cercetarea socială sunt avute în vedere o serie de subiecte de reflecție pornind de la studii în care autorul a fost direct implicat. În acest sens, este acordată atenție autonomiei pe care o presupune desfășurarea unei cercetări calitative și modului în care aceasta interferează cu constrângerile specifice proiectelor internaționale care asumă comparații între cercetări realizate în contexte naționale diferite. Designul metodologic al unui astfel de proiect de cercetare este discutat într-o notă reflexivă, iar rezultatele obținute prin culegerea și analiza unor date prin intermediul unor interviuri semi-structurate cu migranți reveniți sunt ilustrate pornind de la trei teme asociate migrației românilor. Astfel, sunt explorate aspecte legate de acumulări de capital uman (cunoștințe, abilități și competențe) prin experiențe de migrație, atitudini față de stimularea migrației de revenire în România prin politici de suport ale statului, precum și motivații care stau la baza unor decizii ca la momentul revenirii în țară migranții să se stabilească într-o altă localitate decât cea din care au emigrat. Textul se dorește o invitație la urmărirea și înțelegerea nuanțelor în cercetarea migrației românilor și conștientizarea unor limite impuse de utilizarea unor scheme de analiză predefinite.
În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Loreta Isac-Cojocaru
https://antropedia.com/sfertulacademic/alin-croitoru-reflectii-despre-importanta-datelor-calitative-in-cercetarea-migratiei-romanilor/
-
Ficțiunea etnografică este inspirată de experiența de cercetare a antropologului, însă neîngrădită de observații precise, dialoguri purtate și întâmplări concrete. Antropologii ‘colorează în afara liniilor realității’ surprinse prin cercetarea lor (Falcone 2020: 215). Acest tip de scriere a fost apreciat și teoretizat de către unii antropologi de multă vreme. Pentru a da o măsură a longevității acestei prețuiri, amintesc un episod din istoria antropologiei. În 1890, Adolph Bandelier a publicat romanul The Delight Makers, după ani de cercetare etnologică și arheologică a culturii Pueblo din sud-vestul Statelor Unite ale Americii. Alfred Kroeber, unul dintre fondatorii antropologiei culturale, l-a considerat mai coerent și cuprinzător decât un volum științific care respecta convențiile academice. Practicienii acestui tip de scriere evidențiază capacitatea sa emancipatoare. Libertățile pe care și le permite ficțiunea etnografică pot fi într-adevăr problematice, însă ele pot deschide noi perspective asupra subiectelor abordate. Condiția esențială este ca cititorii să fie avertizați de la bun început că ceea ce citesc este ficțiune etnografică.
În lectura actriței Katia Pascariu, cu o ilustrație de Ana Gaman
https://antropedia.com/sfertulacademic/magdalena-craciun-difuzorul/
-
În ultimii doi ani s-a discutat destul de mult informal și formal, pe rețele de socializare, în persoană, la televizor, în ziare, despre oamenii care cred sau nu în Știință, sunt pro- sau anti-Știință. Frica pentru și de trupurile noastre și a celor din jurul nostru a exacerbat această tensiune în jurul Științei. Tu crezi în Știință? Poate nu acesta este întrebarea bună. Cine este cel care crede sau nu în această Știință? Unde respiră acești oameni și cum relaționează ei cu alți oameni și alte ființe din jurul lor? Și ce înseamnă să crezi sau să nu crezi în Știință? Să crezi în cei care vorbesc în numele și cu autoritatea Științei? Sau să ai încredere că practicile, metodele și tehnologiile lor sunt adecvate pentru a înțelege ce se întâmplă în lume? Sau să crezi că Știința este egală cu lumea din jurul nostru? Și ce este această Știință, dinadins scris de mine cu un Ș mare, adică o Știință care pare ca singura autoritate asupra realității, universal adevărate, peste tot, în toate timpurile? Într-un interviu cu Bruno Latour (bʁynˈo latˈuʁ), filozof și antropolog (al științei), intervievatorul îl întreabă dacă criza Covid-19 a afectat credința noastră în știință. Cum poate un antropolog al științei răspunde la „credința noastră în știință,” când nici „credința” nici „noastră” nici „știința” nu este situată, localizată, definită în întrebare? Latour răspunde: „Virusul a scos la iveală un număr de lucruri pe care trebuie să le știi pentru a decide ce este real și ce nu este real. Publicul învață foarte multe despre dificultatea statisticilor, despre experiment, despre epidemiologie. În viața de zi cu zi, oamenii vorbesc despre grade de încredere și marja de eroare. Cred că este un lucru bun. Dacă vreți ca oamenii să aibă o oarecare înțelegere a științei, trebuie să arătați cum este ea produsă.” (Watts 2020)
În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Irina Maria Iliescu
https://antropedia.com/agota-abran-unde-este-stiinta-o-introducere-foarte-scurta-in-studiile-de-stiinta-si-tehnologie/
-
Sensibilitatea la anumite mirosuri reprezintă, în fapt, doar o mască a privilegiului. Semnificația unui anumit miros nu este descoperită prin diferențierea de celelalte mirosuri (nu există forme/ mijloace independente pentru a codifica aceste distincții), ci prin diferențierea contextelor în care un miros particular are o anumită valoare. „Socialul” mirosului este învățat prin discursurile hegemonice dintr-un anumit spațiu și dintr-un anumit calup istoric – învățăm ce mirosuri sunt plăcute și ce mirosuri stigmatizate încă de când suntem copii. Mirosul devine, astfel, indiciu al poziționării în ierarhia socială. Mirosurile relaționează (și separă) indivizii imediat, fără formele generalizate și convenționale ale conștiinței, moralității, esteticii. Nu este un act conștient în totalitate, un miros ne repugnă iar judecata de valoare are loc imediat. Ce se întâmplă, însă, dacă încercăm să trecem prin filtrul rațiunii motivele pentru care anumite esențe olfactive sunt considerate la nivel social ca fiind plăcute sau ca potențial pericol? Ideea noastră de murdărie este compusă din două lucruri, respectul pentru convenții și grija pentru igienă (Douglas, 1966). În prima parte a acestui text, discut succint despre rolul reclamelor în crearea unei dependențe de produsele cosmetice pentru salvarea de propriile mirosuri și pentru reușita pe scena socială, iar în partea a doua problematizez modul în care politicile de igienă publică justifică măsuri de segregare și discriminare.
În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Simina Popescu
https://antropedia.com/sfertulacademic/ruxandra-paduraru-construirea-unui-celalalt-olfactiv/
-
Prin serviciile ritualice prestate și puterile atribuite funcției sacerdotale, preoții joacă un rol esențial în viața religioasă a comunităților țărănești, chiar dacă în ultimele decenii laicizarea a făcut progrese considerabile la nivelul societății românești. Cum se construiește și se manifestă puterea preoților la nivelul comunităților țărănești și care este locul și rolul acestora într-un univers magico-religios rural intrat pe turnanta modernizării, ca parte din societatea transilvăneană din secolul al XIX-lea și primele decenii ale secolului al XX-lea? Acestea sunt principalele întrebări care mi-au structurat o cercetare încadrabilă antropologiei istorice, întinsă pe parcursul a mai mult de zece ani, care s-a concretizat într-o teză de doctorat, o suită de articole științifice și o carte încă în lucru. Prin acest text încerc să schițez principalele coordonate și concluzii ale acestor ani de cercetare interdisciplinară, incluzând și o foarte scurtă prezentare a motivelor care m-au împins înspre un astfel de subiect și o astfel de abordare, ca parte esențială din biografia mea intelectuală și din efortul de a înțelege universul rural în care am crescut.
În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Maria Surducan
https://antropedia.com/sfertulacademic/valer-simion-cosma-despre-preoti-si-tarani-sau-cum-am-intersectat-istoria-cu-antropologia-pentru-a-intelege-religia-taraneasca/
-
Puține lucruri sunt mai sinonime cu Antropocenul decât betonul, a doua cea mai folosită substanță din lume după apă. Omenirea a turnat deja îndeajuns de mult cât să poată înveli planeta cu un strat de doi milimetri și nici nu sunt semne că betonarea ar încetini. Se estimează dublarea consumului global de beton și ciment în următoarele două decenii. Materialul e atât de popular pentru că are o existență metafizică pe lângă cea fizică. Nu e doar un element ce facilitează transformarea mediului înconjurător, ci și un mediu ce canalizează ideologii, aspirații, și angoase. Pe cât e de ubicuu, pe atât e de ambivalent însă. Versatil, durabil, ieftin, și ușor de folosit, banalul amestec de nisip, piatră, apă și ciment facilitează locuirea și mobilitatea în societățile urbanizate. E însă la fel de distructiv pe cât e constructiv, și asta în special din cauza cimentului. Producția liantului sintetic implică coacerea calcarului la temperaturi înalte, un proces chimic și mecanic energofag responsabil de 8% din totalul emisiilor globale de dioxid de carbon. În acest material, bazat pe cercetarea mea din proiectul Transitions: Pathways to a Post-Carbon Future sponsorizat de Fundația Nomis din Elveția și coordonat de antropologul american Stuart Kirsch, vă povestesc despre viața socio-materială a betonului ca mediu al ideologiilor moderne și despre eforturile de a-i reduce amprenta de carbon.
În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Ioana Ocnărescu
https://antropedia.com/sfertulacademic/adrian-deoanca-ecologie-si-beton/
-
Pornind de la o cercetare de teren realizată în București, acest articol explorează modul în care s-a consolidat și în același timp privatizat practica socială a chirurgiei estetice după căderea regimului socialist. Dacă o mare parte din cercetările anterioare s-au concentrat pe experiențele femeilor care au trecut prin aceste transformări chirurgicale, în demersul meu am urmărit modul în care atât pacientele, cât și chirurgii, sunt implicați în această practică, punând în lumină repertoriile de legitimare folosite. Într-un cadru teoretic care îmbină studiile feministe și fenomenologia, cu influențe foucauldiene, susțin că chirurgia estetică este o practică puternic determinată de gen și că femeile se supun acestor practici invazive conștiente de presiunile de normalizare asupra corpurilor lor. Astfel, acestea nu sunt simple victime ale constrângerilor patriarhale, ci sunt actori reflexivi, iar presiunile de normalizare a corpului se regăsesc des în poveștile lor despre “privirea celorlalți” sau chiar “privirea chirurgicală” a doctorului. De asemenea, susțin că experiența chirurgicală este una întrupată, marcată de instanțe de dyspariție[1] și de o urmărire constantă a dezvoltării personale întrupate. În contextul unei societăți capitaliste de consum, în procesul de pregătire pentru operație, femeile devin paciente-consumatoare informate, care se auto-disciplinează și se implică într-un proces constant de auto-cunoaștere. Principalele repertorii de legitimare ale femeilor pe care le-am identificat sunt: “am făcut-o doar pentru mine”, operația este doar o altă procedură cosmetică, crearea “celuilalt chirurgical” sau revelarea “sinelui autentic” prin normalizarea chirurgicală. Activând în cadrul unei piețe private și ca reprezentanți ai unor specialități medicale într-un proces constant de profesionalizare, chirurgii folosesc și ei diverse repertorii de legitimare, precum cel al justificării acțiunilor pe baza expertizei medicale, distanțarea de un “celălalt chirurgical” sau de auto-definire ca antreprenori de servicii medicale care răspund nevoilor pacienților-consumatori.
[1] De la conceptul lui Drew Leder (1990) de ”dys-appearance” în care prefixul dys este folosit în sensul de ”rău”, ”bolnav”, așa cum se regăsește în cuvântul “disfuncțional”.
În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Roma Gavrilă
https://antropedia.com/sfertulacademic/carmen-voinea-repertorii-de-legitimare-dezvoltare-personala-intrupata-si-dysparitii-in-practica-sociala-a-chirurgiei-estetice/
-
În acest articol prezint o parte din datele și concluziile elaborate în cadrul cercetării mele doctorale în științele educației. A fost un demers în care am ales să utilizez elemente de etnografie educațională, în încercarea de a înțelege și descrie ce se întâmplă în clasa de elevi, pe care o percepeam ca pe o cutie neagră, greu accesibilă. Am început cu o întrebare generală: „ce se întâmplă aici?”. Răspunsul s-a prefigurat, inițial, la fel de vag precum întrebarea: terenul mi-a atras atenția prin „ceva” pe care îl intuiam, dar nu reușeam să îl pun în cuvinte. Utilizând observarea, interviurile și studiul programelor școlare, am dezvoltat și descris acest „ceva” pe care, până la final, l-am numit cunoaștere educațională, conturând întrebarea „ce înseamnă a cunoaște în clasa de elevi”? În încercarea de a descrie acel „ceva” despre care vorbeam, mi-am dat seama de o practică importantă utilizată la clasă, aceea de a desfășura activitățile într-un anumit ritm, vizibil și uniform. O astfel de practică însă, implică o anumită concepție despre cunoaștere, una care face reușitele comparabile și descurajează acele intervenții care interferează cu ritmicitatea prestabilită a învățării. Așadar, în contextele școlare studiate, a cunoaște înseamnă a fi utilizatoare de text și a oferi informații, a-ți reaminti, a reda ceea ce anterior a fost transmis într-un ritm prestabilit și vizibil.
În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Maria Surducan
https://antropedia.com/sfertulacademic/elena-ungureanu-ce-inseamna-a-cunoaste-in-clasa-de-elevi/
- Näytä enemmän
