エピソード
-
Romanul „Dragă nemernicule” de Virginie Despentes, apărut la Editura Trei, în traducerea Svetlanei Cârstean, este o carte profund ancorată în lumea contemporană și în multiplele ei teme sensibile, cu potențial exploziv. Se vorbește mult despre feminism/feminisme, patriarhat, violență sexuală, dar și despre droguri și relația artiștilor cu ele, despre alcool și mitul legăturii dintre genialitate și consumul de alcool, despre dependență și abstinență dar și despre puterea rețelelor de socializare și impactul lor în lumea de azi. E un roman epistolar ai cărui protagoniști sînt Oscar, un scriitor de 43 de ani, și Rebecca, o actriță în vogă ajunsă la 50 de ani. Lor li se alătură tînăra Zoé, care ține un blog feminist.
Am vorbit cu traducătoarea Svetlana Cârstean despre romanul „Dragă nemernicule” și despre autoarea lui, Virginie Despentes, „regina punk a literaturii franceze”.Svetlana Cârstean: „Virginie Despentes panoramează toate temele ultimilor ani, toate temele în care trăim în continuare. E un diamant cartea asta. Pe orice parte te uiți poți să vezi ceva. Pe orice fereastră a ei te uiți ai o priveliște către o anumită temă. Ceea ce face ca această carte să fie de interes pentru toți cititorii care ar deschide-o. Pentru că sînt vizați și cititorii foarte tineri dar în același timp și cititorii de alte vîrste.”
Cartea are o structură simplă și eficientă: fiecare dintre cele trei voci principale vorbește la persoana întîi, fiindcă e vorba despre postări pe un blog sau emailuri. Ce dificultăți ai avut ca traducătoare?
Svetlana Cârstean: „Limbajul este marele personaj al acestei cărți. Marea forță a lui Virginie Despentes este în evacuarea furiei, în evacuarea indignării și în manevrarea limbajului. (...) Limbajul, la fiecare pagină, îți pune probleme, ca traducător. A trebuit să lucrez mult, să fac multă documentare, pe mai multe domenii. În plus, mi s-a părut că romanul are o mare poeticitate, bine gîndită, și, mai ales, are ceva de hip-hop, are un ritm de rap și în ideea acestui ritm am și tradus. A fost o experiență extraordinară pentru mine și ca scriitoare, pentru că am eliberat și eu niște lucruri traducînd. (...) Cartea asta îți lasă senzația la sfîrșit că ai vrea să scrii pe tine o parte din ea.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
Mihaela Buruiană a debutat cu volumul de povestiri „Pe cine iubești mai mult?”, apărut la Nemira. Este o colecție de povești avînd în centru personaje mai întîi copii, apoi adolescenți și tineri adulți, surprinși la începutul anilor ’90 și ceva mai tîrziu, la țară, în mediul mic urban dar și în București. Autoarea urmărește mai ales mișcările interioare, sondează cu finețe sufletul copiilor, neliniștile și frămîntările vîrstelor mici, relațiile între copii, cu cruzimile specifice lor, în prima parte, iar apoi surprinde cu inteligență și atenție relații tensionate sau chinuite de iubire, relații între adulți, abuzuri, dar și povești luminoase.
Mihaela Buruiană: „Am vrut să spun povești de viață care nu au neapărat mize foarte mari. Sînt întîmplări aparent banale, sînt relații obișnuite de familie, de prietenie sau de cuplu, dar care te marchează într-un fel și te transformă.”
O parte dintre personaje apar în mai multe povestiri, în unele sînt personajele principale, în altele apar în fundal, și asta nu poate fi decît o surpriză plăcută pentru cititor.
Mihaela Buruiană: „M-a interesat să urmăresc evoluția în timp a personajelor. Pentru că viața ne ia prin surprindere de multe ori. Ne schimbăm și noi, se schimbă și circumstanțele și toate micile și marile experiențe, de la vorbe sau gesturi pînă la lucruri mai profunde și mai dramatice ne schimbă, ne transformă.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
エピソードを見逃しましたか？
-
Summitul pentru pace în Ucraina va avea loc în Elveția în 15 și 16 iunie. Zeci de state și organizații internaționale și-au anunțat participarea. Rusia nu a fost invitată. Se va discuta despre planul de pace în zece puncte, propus de președintele ucrainean Volodimir Zelenski încă din 2022, despre securitate nucleară, securitate alimentară și problematica umanitară. Care e miza acestui summit global? Cum se va reconfigura atitudinea Uniunii Europene pentru Ucraina după alegerile europarlamentare? I-am întrebat pe Luciana Ghica şi Camil Pârvu, conferențiari Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.
Luciana Ghica: „Miza acestor întîlniri nu este încă de a aduce Rusia la masă. Rusia de la primul summit a refuzat să participe la astfel de discuţii internaţionale. Miza e mai degrabă de a menţine interesul internaţional pentru problematică şi de a aduce aliaţi, în special din Sudul global, alături de Ucraina, mai ales că în Sudul global Rusia şi China au reuşit în ultimii doi ani să limiteze sau să diminueze sprijinul pentru Ucraina.”
Camil Pârvu: „Este o regularitate a acestor întîlniri. E bine că ele sînt programate şi că atenţia opiniei publice, dar mai ales a elitelor politice şi economice occidentale este în continuare focalizată pe Ucraina. Vedem că există, de la sfîrşitul anului trecut, un soi de oboseală legată de război, care se răspîndeşte în destul de multe societăţi. E o problemă, nu insurmontabilă, dar e o problemă gestionată şi prin această instituţionalizare a sprijinului pentru Ucraina. Pentru că despre asta vorbim: succesiunea de evenimente, de întruniri şi de formule în care discutăm săptămîna aceasta despre Ucraina reprezintă o instituţionalizare a ajutorului.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a aprobat propunerea președintelui american Joe Biden de încetare permanentă a focului între Israel și Hamas în Fîșia Gaza. Comisia de anchetă a ONU a constatat că și Hamas, și Israel au comis crime de război. Cum reacționează cele două părți aflate în conflict la propunerile negociatorilor? Care sînt perspectivele de pace în regiune? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).
Vor putea fi traşi vreodată la răspundere cei care au comis crime?
Ioana Constantin-Bercean: „Sincer, mă îndoiesc. Să ne gîndim că atunci cînd vorbim despre Israel, întotdeauna va exista undeva, deasupra oricărei discuţii sau negocieri, memoria Holocaustului. Orice se va decide se va lua în considerare şi acea traumă. În plus, trebuie să gîndim pragmatic: cine să îi judece pe premierul israelian şi pe membrii guvernului său? Cel mult, aceşti politicieni vor răspunde în faţa propriilor cetăţeni pentru acte anterioare atacului de la 7 octombrie. Premierul Netanyahu şi-a asumat apărarea Israelului dar a eşuat. Percepţia israeliană este că a eşuat în planul lui de a apăra Israelul împotriva oricăror pericole. Dar, dacă cineva va fi vreodată găsit vinovat, nu va fi găsit vinovat de crime împotriva umanităţii, ci, pe plan intern, de anumite erori politice. Nu va fi un proces extern. Iar în ceea ce priveşte teroriştii Hamas care mai sînt în viaţă, va fi foarte greu să fie găsiţi dar există foarte mari şanse, chiar dacă acest război se va încheia, ca teroriştii care au rămas în viaţă să fie urmăriţi şi vînaţi, aşa cum s-a întîmplat după atacurile din timpul Olimpiadei de la München. Probabil că israelienii vor face acest lucru. Nu văd vreun tribunal internaţional care va reuşi la un moment dat să-i aducă pe terorişti să fie judecaţi, cum a fost judecat Miloşevici.”
Cum vedeţi evoluția războiului din Fîșia Gaza în viitorul apropiat?
Ioana Constantin-Bercean: „Premierul Netanyahu nu are nici un interes acum să încheie războiul. Cu cît va continua mai mult războiul, el va rămîne la putere şi poate spera şi la o victorie a lui Donald Trump în SUA. Dacă Trump va cîştiga alegerile prezidenţiale din 5 noiembrie, războiul va lua o anume turnură, dacă va cîştiga preşedintele în funcţie, Joe Biden, atunci lucrurile vor merge în direcţia negocierilor şi înspre soluţia celor două state. Care nu se va întîmpla astăzi, mîine sau anul viitor. Dar inimaginabilul din 7 octombrie a readus în discuţie inimaginabila soluţie a celor două state.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
La alegerile de duminică, peste 50% dintre alegătorii români s-au prezentat la urne. Cum au votat? Ce consecințe a avut comasarea alegerilor locale cu cele europarlamentare? Cum arată harta României după alegerile locale de duminică? I-am întrebat pe Septimius Pârvu, de la asociaţia ExpertForum, expert în bună guvernare, şi pe Oana-Valentina Suciu, sociolog, conf. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.
Există destule suspiciuni de fraudă sau de eroare, sînt anchete în curs, ameninţări cu instanţa, solicitări de renumărare a voturilor acolo unde scorul e strîns.
Septimius Pârvu: „În unele comunităţi se întîmplă lucruri mai puţin curate la fiecare tur de scrutin. Pornind de la nereguli în ziua alegerilor, pînă la procese verbale. Cu riscul de a prelungi un pic procesul, cred că este foarte important ca acolo unde sînt cereri de renumărare a voturilor, cereri pentru care există o bază, renumărarea să fie făcută. E important să mai acordăm cîteva ore democraţiei, pentru că s-ar putea ca acele cîteva ore să ne ducă la răspunsul corect. (...) Campania pentru locale cred că a mîncat tot spaţiul pentru europarlamentare. Cred că şi ziua alegerilor a reflectat acest lucru, în sensul în care foarte multe dintre nereguli sînt legate de locale. E clar că a fost o bătălie pentru locale.”
Peste 50% dintre alegătorii cu cetățenie română s-au prezentat duminică la urne pentru alegeri locale și europarlamentare. Cum citiţi această cifră?
Oana-Valentina Suciu: „O citesc oarecum în cheie pozitivă. Ne aşteptam la o prezenţă la urne mai scăzută. Cifra este asemănătoare cu cea de la precedentele alegeri pentru Parlamentul European, cele din 2019. Ca să nuanţăm un pic, depinde şi unde a fost prezenţa mai mare la vot, în ce zone ale ţării, pe ce grupe de vîrstă... Se putea şi mai bine, dar ne încadrăm în media europeană.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Partidele eurosceptice, populiste și de extremă dreapta au cîștigat un număr important de voturi în mai multe țări europene după scrutinul de duminică pentru Parlamentul European. În Franța, partidul Rassemblement National, condus de Jordan Bardella, urmașul lui Marine Le Pen, obţine aproximativ 32% din voturi, mai mult decît dublul voturilor pentru partidul președintelui Emmanuel Macron, care, în urma rezultatelor, a dizolvat duminică seara parlamentul francez și a anunțat alegeri legislative în această vară. În Germania, social-democrații cancelarului Olaf Scholz au obținut locul al treilea, cel mai slab din istorie, fiind devansați de partidul de extremă dreapta Alternativa pentru Germania. În România pe locul întîi s-a clasat alianţa PSD-PNL, cu peste 50% din voturi, urmată de AUR, care a fost votat de 16% dintre alegători. Ce semnificaţie au victoriile extremei drepte din Europa de Vest pentru viitorul Parlament European? Care sînt explicațiile pentru creșterea simpatiei față de populiști și eurosceptici în Europa de Vest? I-am întrebat pe Raluca Alexandrescu, conf. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, şi Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.
Raluca Alexandrescu: „Dacă ne uităm la discursul partidului Rassemblement National, de exemplu, şi la distribuţia lui în interiorul Franţei, putem vedea că zonele care erau tradiţional, pînă în anii 90, fiefuri ale Partidului Socialist şi chiar ale Partidului Comunist, au fost încetul cu încetul colorate în culorile Frontului Naţional, înainte, şi-acum ale moştenitorului său, Rassemblement National. Pentru că partidele socialiste au pierdut din ce în ce mai mult contactul cu o agendă socială care a evoluat mai încet, a rămas la aceleaşi probleme. Care sînt cele vehiculate acum, cu succes electoral, de reprezentanţii Rassemblement National: puterea de cumpărare, veniturile din ce în ce mai mici, calitatea vieţii. Acestea nu sînt chestiuni care exclud o agendă socială, ci dimpotrivă. Numai că o pun în lumină în alte moduri şi mai ales în opoziţie, forţată, dar foarte de succes, cu agenda europeană. Agenda europeană a început să pară o frînă în calea prosperităţii popoarelor europene. Ceea ce este o percepţie pe cît de falsă pe atît de dezastruoasă din perspectiva viitorului unei construcţii europene solide.”
Pentru prima dată în România, alegerile europarlamentare au fost comasate cu alegerile locale, în speranţa unei mobilizări mai mari a electoratului. Cum a funcţionat această comasare?
Claudiu Degeratu: „A funcţionat în favoarea coaliţiei PSD-PNL. Estomparea agendei europene din dezbaterea internă a favorizat de fapt un rezultat bun al coaliţiei la putere pentru alegerile locale. Ceea ce era cel mai important obiectiv al celor două partide. Aproape că a dispărut dezbaterea europeană din timpul campaniei electorale care tocmai s-a încheiat. Şi rămînem cu rezultatele, le interpretăm dar nu rămînem şi cu nişte lecţii sau măcar cu corelarea acestor rezultate cu nişte idei. În primele declaraţii, cei doi şefi ale celor două partide din coaliţia de guvrnare au spus că e un cîştig pentru democraţie. Dar dacă cerem să dezvoltăm mai mult acest subiect, nu înţelegem nimic altceva despre, să zicem, agenda strategică europeană 2024-2029. În alte ţări s-a discutat direct dacă Europa trebuie să fie mai sigură, mai competitivă sau mai democratică decît este acum. Noi ne mîndrim că am avut participare de peste 50% şi că au cîştigat partidele tradiţionale democratice. Cam asta e cartea noastră de vizită. Dar nu avem o perspectivă.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Scriitoarea israeliană Hila Blum şi-a lansat la Bucureşti romanul „Cum să-ți iubești fiica”, apărut în imprintul ANANSI de la Editura Trei, în traducerea din ebraică a Monicăi Pruteanu. O carte tradusă în peste 20 de limbi, o carte care a ajuns în finala prestigiosului premiu literar Femina étranger. Este o poveste despre relaţia mamă-fiică, scrisă din perspectiva mamei, o mamă care îşi adoră fiica dar care ajunge să piardă legătura cu ea. Pe măsură ce citim, ne dăm seama că sentimentele mamei au ceva excesiv și ceea ce la început pare o relație minunată, o face pe fată să plece de-acasă și să nu mai vrea nici să vorbească cu părinții ei. Pînă la urmă, e şi o poveste despre cum să nu-ți iubești fiica, despre cum poți să-ți îndepărtezi copilul cînd îl legi prea mult de tine.Am stat de vorbă, în direct, la Radio România Cultural, cu Hila Blum.
Cum ați ajuns să construiți personajul narator, această mamă care își iubește prea mult fiica?
Hila Blum: „Cînd am început să scriu acest roman, fiica mea avea vreo şapte sau opt ani, eram copleşită, ca tînără mamă, de multitudinea de decizii pe care trebuia să le iau, unele mai importante, altele mai puţin importante, decizii legate de arta de a fi părinte. Şi acţionam în funcţie de intuiţia mea, de cunoştinţele dobîndite, de sfaturile primite de la diverşi. Cert este că-mi iubeam copilul foarte mult, însă am început să fiu îngrijorată: ce se întîmplă dacă nu reuşesc să anticipez ceea ce trebuie anticipat, dacă se întîmplă ceva rău şi eu nu înţeleg? Atunci mi-am propus să explorez prin scris aceste temeri pentru a mă elibera de ele. (...) Ştiam ce sentimente voiam să descriu, am vrut să explorez felul în care intenţiile pozitive ajung să ducă la decizii negative.”Tema relațiilor de familie este foarte prezentă în literatura israeliană contemporană, dacă ne gîndim doar la Amos Oz și Zeruya Shalev. E, oricum, una dintre temele adesea întîlnite în literatură. De ce credeți că este, încă, atît de ofertantă narativ?
Hila Blum: „Atîta vreme cît există familii, acest subiect va dăinui, inclusiv în literatură. Viaţa de familie este un domeniu esenţial în care se trăieşte viaţa. Relaţiile de familie, dintre părinţi, dintre fraţi sînt esenţiale pentru literatură. Cred că relaţiile de familie reprezintă cel mai interesant, cel mai ofertant domeniu de explorat. În prezent lucrez la un alt roman, tot despre viaţa de familie. Aş putea să scriu o viaţă-ntreagă pe această temă. Nu cred că există, ca temă, o opţiune mai bună pentru un scriitor.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
Se împlinesc 80 de ani de la Debarcarea în Normandia. D-Day, sau Ziua Z, sau „ziua cea mai lungă” este operațiunea militară care avea să elibereze Franța și apoi Europa de sub ocupația nazistă, în 1944. Peste 4500 de personalități, între care 20 șefi de stat și de guvern din SUA, Canada și Europa au participat la ceremoniile organizate în Franţa la Colleville-sur-Mer și la Omaha Beach. Și, de asemenea, zeci de veterani de război. A rămas cunoscută drept cea mai mare operațiune de desant naval și aerian din istorie, care a implicat peste 150.000 de soldați din țările aliate, mii de nave, avioane și vehicule de luptă și a fost precedată de o planificare riguroasă și secretă vreme de luni de zile, la care au participat diplomați, experți și politicieni din statele aliate. Mii de soldați aliați au murit la debarcare, în Ziua Z. Cum ne uităm azi, la 80 de ani după, la acest episod din istoria recentă a Europei? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”.
Robert Lupițu: „Debarcarea din Normandia a fost un moment pe care îl putem considera o bază pentru ceea ce a devenit ulterior Alianţa Transatlantică. Pentru că naţiunile pe care le vedem astăzi acolo reprezentate, mare parte dintre ele sînt state care au fondat în 1949 Alianţa Nord-Atlantică, NATO. De altfel, comandantul american care a condus (în 1944) operaţiunea denumită Overlord era Dwight Eisenhower, nimeni altul decît cel care a devenit, în 1949, primul comandant suprem al forţelor NATO iar în 1953 preşedinte al Statelor Unite. Este un moment precursor al acestei alianţe.”
„Aici, pe coastele Normandiei, s-a decis bătălia dintre libertate și tiranie”, a spus președintele american Joe Biden la comemorarea de la cimitirul militar Colleville-sur-Mer. „Am demonstrat că libertatea este mai puternică decît tirania. Am dovedit că idealurile democrațiilor noastre sînt mai puternice decît armatele tiraniei. Am dovedit unitatea fără cusur a Aliaților. Nu ne vom îndepărta privirea de la Ucraina. Dacă ne uităm în altă parte, Ucraina va cădea sub jugul rusesc și atunci întreaga Europă va cădea și ea. Dacă am face-o, am uita ce s-a întâmplat pe această plajă.” Cum vedeţi comparaţia între ce s-a întîmplat în Ziua Z şi ceea ce se întîmplă acum în Ucraina?
Robert Lupițu: „Comparaţia făcută de Joe Biden se rezumă la teza pe care politica externă americană o are în adminsitraţia sa: aceea că asistăm din nou la o încleştare între democraţii şi dictaturi. De altfel, Joe Biden a spus în Franţa că lupta între libertate şi tiranie este nesfîrşită dar şi că democraţia este mai puternică decît orice armată din lume. Pentru că de fapt lucrurile la asta se rezumă. Momentul în care militarii au debarcat în Normandia, neştiind dacă vor mai apuca ziua de mîine, pentru ziua noastră de mîine, a generaţiilor care am urmat, este un moment istoric care a schimbat felul în care putea să arate destinul Europei şi destinul Occidentului.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Se împlinesc 35 de ani de la masacrul din Piața Tiananmen din China. Protestele au început în aprilie 1989, cînd studenții au cerut în stradă liberate de exprimare, libertăți economice și măsuri ferme împotriva corupției. În 4 iunie 1989, autoritățile comuniste decid reprimarea în forță a manifestațiilor. Mulți dintre protestatari sînt împușcați sau striviți sub tancuri. A doua zi armata preia controlul în Beijing. O imagine a făcut atunci înconjurul lumii: un bărbat în cămașă albă, cu plase de cumpărături în mîini, stă în fața unei coloane de tancuri pentru a le opri înaintarea – fotografia devine cunoscută drept simbolul protestelor din Piața Tiananmen. Anul 1989 este încărcat de semnificații pentru istoria recentă. Este anul în care a căzut Zidul Berlinului, este anul în care au căzut regimurile comuniste în Europa de Est, este anul care anunța destrămarea Uniunii Sovietice. Și, iată, în China, este anul în care poporul se ridică împotriva regimului. Dar acolo autoritățile au înăbușit în sînge revoltele. Cum de a rezistat regimul chinez? Cum s-a raportat, cum se raportează China la acest episod sîngeros din istoria sa recentă? L-am întrebat pe Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.
Ioan Stanomir: „Republica Populară Chineză, care preferase să recurgă la un scenariu de tip reformist, chiar înainte de Perestroika gorbaciovistă, a descoperit că această reformă economică a sistemului poate provoca colapsul monopolului ideologic şi a hotărît să reinstituie puterea Partidului Comunist cu forţa armată. E de fapt un răspuns la dilemele vecinului sovietic, care se confrunta, şi el, cu un tip similar de provocări.”
La Taipei au avut loc zilele trecute manifestaţii în amintirea celor dispăruţi în iunie 1989, în China. Şi la Hong Kong au avut loc asemenea manifestaţii, dar mult mai discrete şi sub atenta supraveghere a poliţiei. Memoria se păstrează acolo cu ajutorul poliţiei?
Ioan Stanomir: „Orice regim totalitar se serveşte de poliţia politică pentru reprimarea memoriei. Dacă Nicolae Ceauşescu ar fi fost în Coreea de Nord şi ar fi avut vecini destoinici precum Republica Populară Chineză, cu siguranţă că el ar fi zdrobit Timişoara şi Bucureştiul şi decembrie 1989 nu ar fi existat. Totalitarismul are această posibilitate de a strivi memoria. Paradoxal, Republica Populară Chineză este mai departe pe drumul rafinării totalitare decît Rusia lui Putin.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Cum se pregătește Franța pentru Jocurile Olimpice și Paralimpice din această vară? Ce semnificație are această competiție pentru lumea de azi? Care sînt mizele politice ale Olimpiadei de la Paris? I-am întrebat pe antropologul Alex Dincovici şi pe Radu Uszkai, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.
Alex Dincovici: „E cea mai prestigioasă competiţie din lume, nu atît de mult din punct de vedere financiar, cît mai degrabă din punct de vedere simbolic. Jocurile Olimpice sînt o moştenire a statului naţiune, pentru că atunci a început să fie instituţionalizat sportul sub această formă. Şi sînt şi o formă de continuare a politicii, un fel de război prin alte mijloace. Pentru multe ţări, Jocurile Olimpice au fost dintotdeauna încărcate cu o miză politică extrem de puternică. Şi vedem că se întîmplă acelaşi lucru şi acum, dacă ne uităm la cum se poziţionează Rusia şi celelalte ţări faţă de Rusia şi care sînt mizele de la Olimpiada de acum.”
În restul timpului, nu prea ne pasă de sporturi pe care la Jocurile Olimpice le urmărim cu interes. Cum se explică asta?
Radu Uszkai: „Nu prea ne pasă pentru că nu prea avem o cultură a sportului de masă. Dincolo de sporturi pe care le cunoaştem foarte bine, fie că e vorba despre fotbal sau, mai recent, despre tenis. Trăim într-un stat unde nu avem de fapt o infrastructură, nici publică, nici privată care să le ofere oamenilor acces. Cînd ne uităm la educaţia copiilor, vedem că mulţi părinţi îi trimit la tot felul de activităţi, dar e mai degrabă aşa, ca un soi de externalizare a datoriei pe care o au faţă de copii, dăm copilul la un sport, scăpăm de el, dar de la 12, 13 ani trebuie să se apuce de matematică, fiindcă trebuie să-şi găsească un job în IT. Şi multe sporturi nu au modele în jurul cărora oamenii să-şi structureze nişte aşteptări.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Donald Trump a fost găsit vinovat la toate cele 34 de capete de acuzare în dosarul privind falsificarea documentelor pentru ascunderea plăților pentru cumpărarea tăcerii actriței de filme pentru adulți, Stormy Daniels. Sentința va fi dată de judecător în 11 iulie. Ce riscă Donald Trump, în urma verdictului dat de jurați? Ar putea juca Donald Trump cartea victimizării pentru a-și atrage și mai mulți simpatizanți? Cum va afecta aces verdict Partidul Republicam, în ansamblu? L-am întrebat pe analistul de politică internațională Marius Ghincea.
Ce riscă Donald Trump, în urma verdictului dat de jurați?
Marius Ghincea: „Cel mult riscă o perioadă de detenţie de pînă la patru ani, ceea ce este puţin probabil să se întîmple, totuşi, avînd în vedere că Donald Trump nu a fost găsit de nici o altă infracţiune în sistemul legal american. Cel mai probabil va primi o pedeapsă destul de mică, fie probaţiune, în sensul unui control judiciar, fie o perioadă în care va trebui să facă muncă în folosul comunităţii. Implicaţiile sînt mult mai importante din punct de vedere politic şi electoral. Joe Biden şi Donald Trump se află acum într-o competiţie directă pentru alegerile din noiembrie. Iar în cadrul acestei competiţii, nu baza electorală a celor două partide, ci acei votanţi independenţi, care încă nu s-au decis, vor determina alegerile din noiembrie. S-ar putea ca un verdict ca acesta să afecteze sprijinul electoral pe care Donald Trump îl poate obţine din partea masei de votanţi indecişi.”
Ce strategie de apărare a adoptat echipa lui Donald Trump, mai întîi în instanţă şi apoi pe scena politică?
Marius Ghincea: „Este interesant că strategia juridică în instanţă a fost similară cu strategia politică, din afara instanţei. Conform analizelor pe care jurnaliştii americani le-au prezentat, avocaţii domnului Trump au încercat să atace şi să dicrediteze martorii acuzării, afirmînd că aceştia fie nu au credibilitate, fie mint, fie sînt în cîrdăşie cu administraţia Biden. Acelaşi tip de discurs, acelaşi tip de argumente, aceeaşi abordare pe care, de altfel, campania Trump a folosit-o şi pe scena politică pentru a se justifica sau pentru a se apăra în relaţia cu aceste dosare.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Romanul „Orașul promis” de Valentina Șcerbani, un roman de debut, are în centru un personaj feminin, Ileana, care spune povestea copilăriei sale marcate de pierderea mamei. Scrisă la persoana întîi, povestea Ilenei se desfășoară într-o atmosferă stranie, populată de personaje care frizează fantasticul și e străbătută de o poezie care vine atît din visele fetei, cît și din felul cum receptează ea realitatea. Valentina Șcerbani trăiește în Republica Moldova. A venit la București pentru a participa la Salonul Internațional de Carte Bookfest, unde Republica Moldova este anul acesta invitata de onoare.
„Orașul promis” a apărut inițial la Editura Tracus Arte, în 2019, și a fost reeditat în 2024 la Editura Cartier. În 2023 a apărut în Spania, în traducerea lui Marian Ochoa de Eribe, la Editura Impedimenta.
Am vorbit cu scriitoarea Valentina Șcerbani despre personajele sale, despre dimensiunea onirică a poveștii, dar și despre puterea literaturii de a chestiona traumele.
Valentina Șcerbani: „De obicei scriem despre ce ne frămîntă. Această traumă, această rană a mea din copilărie am închis-o scriind despre ea, despre cum se descurcă un copil cu pierderea mamei. (...) Prin literatură am chestionat și am explorat cîteva lucruri, ceea ce nu mai făcusem pînă atunci. Literatura îți permite să pătrunzi mult mai adînc în tine însuți. Literatura mi-a permis nu doar să văd situația de la suprafață ci și să intru în interiorul ei și să sufoc eu durerea, în loc s-o las să mă sufoce ea pe mine.”
Nu doar mama lipsește din viața fetiței Ileana, ci și tatăl este absent. Sentimentul foarte apăsător al abandonului din această carte spune ceva despre felul cum au crescut mulți copii din Republica Moldova în anii ’90.
Valentina Șcerbani: ”Personajul Ileana spune că e un copil orfan cu tată în viață. O colegă mi-a citit cartea și mi-a spus că ea a avut ambii părinți în viață, că au fost cu ea toată copilăria, dar ambii au fost absenți pentru că erau foarte multe probleme, era o perioadă foarte grea. Astfel, a înțeles-o pe Ileana și a simțit foarte bine ce simțea ea, pentru că a cunoscut îndeaproape această singurătate, această durere. Și atunci mi-am dat seama că foarte mulți copii din generația mea au trăit aceste sentimente, că am fost o generație cu părinți absenți chiar și atunci cînd ei erau alături.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
Republica Moldova este invitata de onoare a Salonului Internațional de Carte Bookfest. Ce aduc scriitorii basarabeni în literatura de limba română? Care sînt cele mai interesante tendinţe în literatura care se scrie azi în Republica Moldova? Cum se identifică scriitorii de acolo, în raport cu limba română şi cu România? I-am întrebat pe scriitorii Liliana Corobca, născută în Republica Moldova, stabilită la Bucureşti şi Alexandru Bordian, care s-a născut şi trăieşte în Republica Moldova.
Liliana Corobca: „De la căderea comunismului şi pînă acum trei, patru ani se vorbea despre litratura română din Basarabia, despre scriitori români din Basarabia şi acum, de cînd Republica Moldova a devenit mai vizibilă pe harta internaţională, din perspectivă politică, există această necesitate ca Moldova să aibă scriitorii ei moldoveni şi a apărut noţiunea de scriitor moldovean. Spun asta şi pentru că m-am întors recent de la Amsterdam şi, pentru prima oară în viaţă, am fost moldovan romanian writer. Eu pînă acum eram fie moldovan writer, germanii nu se uită unde eşti stabilit, că asta ar însemna ca toţi turcii lor să fie nemţi şi ei nu sînt foarte deschişi spre asta, şi deci pentru ei contează locul unde te-ai născut, fie pentru foarte mulţi alţii eram romanian writer, pentru că veneam de la Bucureşti. Niciodată n-am mai fost moldovan romanian writer, asta e o noţiune recentă. Şi noţiunea de scriitor moldovean este recentă dar trebuie s-o înţelegem pentru că, în momentul în care Republica Moldova merge cu paşi hotărîţi spre integrarea europeană, atunci ea vrea să aibă propriii ei scriitori.”
Alexandru Bordian: „Mă interesează vocile tinerilor scriitori născuţi în anii 80-90. Mi se par interesante autoficţiunile, autobiografiile, vreau să văd experienţa acestei generaţii un pic rătăcite şi care nu şi-a găsit încă vocea. Vreau să văd cum au trecut prin anumite situaţii de viaţă, cum au trecut prin relaţia cu părinţii lor, pentru că avem o relaţie complicată cu părinţii şi abia acum o decojim ca pe o ceapă şi înţelegem unde a fost foaia putredă, unde a fost foaia sănătoasă.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Fondatorul asociației Agent Green, Gabriel Păun, a avut ideea de a organiza un eveniment prin care să fie celebrați oameni care „au dat dovadă consecventă de curaj prin acțiunile sau prin munca lor, eforturi menite să contribuie la o lume mai tolerantă, mai etică, mai incluzivă, mai empatică, mai integră”. Evenimentul se numește „Gala Curaj” și va avea loc în 3 iunie, de la ora 19.00, pe scena Ateneului Român. Cei zece premianți vin din diverse domenii: protecția mediului, drepturile omului, teatru, literatură. L-am întrebat pe activistul de mediu Gabriel Păun cum definește curajul, de ce a simțit nevoia unui asemenea eveniment și am vorbit despre cîțiva dintre premianți.
Gabriel Păun: „Am simțit că nu mă mai pot lupta pentru natură dacă societatea însăși nu e una sănătoasă și activă. Și-atunci m-am gîndit să-i aducem la un loc pe toți cei curajoși în domeniile lor, plecînd de la natură și mergînd spre cît mai multe colțuri minunate ale societății, ca să arătăm că sîntem aici, ne continuăm eforturile noastre zilnic pentru sănătate, educație, natură, știință și pentru tot ce avem nevoie ca să fim o societate sănătoasă.”
Uneori societatea civilă e reactivă, alteori e proactivă. Care atitudine predomină?
Gabriel Păun: „Avem nevoie de o societate activă. Am ajuns în punctul în care nici măcar cînd se trag semnale de alarmă nu mai vine o reacție sănătoasă de la public. Ce vine, în schimb, e o reacție nesănătoasă, din punctul meu de vedere, de polarizare. Pe aproape orice temă din spațiul public, oamenii au tendința să polarizeze, să divizeze o societate și așa destul de divizată. Îmi lipsește calea de mijloc, a cooperării, a dialogului, a conversației sănătoase. Alunecăm foarte ușor în opinii personale diametral opuse. Nu trebuie să aibă nici unul, nici altul dreptate, trebuie să avem o conversație sănătoasă în care să respectăm opinia celuilalt. Nu trebuie să fim de acord cu ea, dar lipsește respectul opiniei. Fără asta nu ajungem la nici un rezultat constructiv, pentru că se creează tabere. Nu avem nevoie de tabere, avem nevoie de punți. Îmi lipsesc acut punțile.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Armata israeliană a bombardat duminică o zonă din orașul Rafah provocînd moartea a zeci de palestinieni care trăiau într-o tabără de refugiați. Premierul Benjamin Netanyahu admite că a fost vorba despre o „eroare tragică”. Consiliul de Securitate al ONU s-a reunit azi de urgență pentru a discuta situația. Vineri, Curtea Internațională de Justiție a cerut încetarea focului. Spania, Irlanda și Norvegia au început demersurile pentru recunoașterea statului palestinian. Cum se explică această „eroare tragică” a armatei israeliene, cum o numește premierul Netanyahu? Ce semnificație are gestul celor trei ţări de a recunoaște un stat palestinian? L-am întrebat pe jurnalistul Cătălin Gomboș, specializat în Orientul Mijlociu.
Cătălin Gomboș: „Conflictul din Orientul Mijlociu are extrem de multe nuanţe. Cumva, nimeni nu are dreptate sau toată lumea are şi un dram de dreptate. O abordare în alb şi negru nu e cea mai bună şi poate duce la extreme. De altfel, una dintre chestiunile invocate de Israel este că orice manifestaţie de sprijin pentru palestinieni este un sprijin pentru Hamas şi pentru gruparea teroristă şi că se uită crimele făcute de aceasta. Pînă la urmă, dincolo de poziţionările radicale, există realitatea din teren, sînt zeci de mii de morţi (în Gaza) şi majoritatea sînt femei şi copii. Deci, e greu ca cineva să aducă argumentul că nu este un răspuns excesiv la acel atac Hamas. Pe de altă parte, nu trebuie uitat nici faptul că Hamas, ca orice grupare teroristă de acest tip, operează din mijlocul civililor.”
Spania, Irlanda și Norvegia au început demersurile pentru recunoașterea statului palestinian. Premierul spaniol a declarat azi că țara sa va recunoaște un stat palestinian unificat, din care fac parte Fîșia Gaza și Cisiordania, sub conducerea Autorității Naționale Palestiniene, cu capitala în Ierusalimul de Est. Dar ar putea într-adevăr Autoritatea Palestiniană să conducă un stat palestinian din care să facă parte atît Cisiordania, cît și Fîșia Gaza, aflată sub guvernarea Hamas din 2006?
Cătălin Gomboș: „Este destul de complicat, pentru că Autoritatea Palestiniană trece printr-o criză de încredere în rîndul populaţiei palestiniene, chiar şi din Cisiordania. Nu trebuie neapărat ca cei care nu mai susţin Autoritatea Palestiniană să susţină grupările extremiste, care sînt, de altfel, prezente şi au o pondere destul de importantă şi în Cisiordania, mai ales în rîndul taberelor de refugiaţi. Dar în rîndul populaţiei moderate palestiniene există o lipsă de încredere în Autoritatea Palestiniană, care este percepută drept coruptă. Există şi percepţia, printre mulţi palestinieni – şi asta o ştiu de la ei, de cînd am fost, în mai multe rînduri, în Cisiordania –, că Autoritatea Palestiniană cooperează cu Israelul pentru propriile ei interese economice. De asemenea, conducerea palestiniană este percepută drept osificată şi îmbătrînită. Mahmud Abbas este de foarte mulţi ani la putere. Şi în acest moment nici nu există o latură reformistă puternică şi credibilă care să preia conducerea Autorităţii Palestiniene şi să-i dea un nou suflu.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Președintele ucrainean Volodimir Zelenski face un apel la președintele Statelor Unite ale Americii și la președintele Chinei să participe la summitul pentru pace programat să aibă loc în Elveția, în iunie. Recent, surse rusești au declarat pentru Reuters că Vladimir Putin este gata să oprească războiul din Ucraina printr-o negociere care recunoaște liniile actuale ale câmpului de luptă. La ce să ne așteptăm de la summitul din Elveția? Care sînt perspectivele pe frontul din Ucraina? L-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea, cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, preocupat de etica militară.
O încetare temporară a focului, nu i-ar permite Ucrainei să-şi strîngă resursele şi nu ar permite ajutoarelor să fie distribuite pe front?
Mihail-Valentin Cernea: „Poate că aceasta ar fi o parte bună, dacă un asemenea armistiţiu s-ar întîmpla. Dar de ce şi-ar dori Rusia aşa ceva? Pentru că în momentul de faţă Rusia e în avantaj şi doar ar folosi aceste negocieri ca o încercare de război cognitiv, o încercare de a trage de timp, care să-i permită să vadă care rămîn zonele de front neacoperite de Ucraina. Orice fel de armistiţiu ar fi, cele două probleme principale ale Ucrainei nu se vor rezolva foarte uşor. Prima este problema personalului, e destul de clar că Rusia are rezerve mult mai mari decît Ucraina. A doua problemă ţine de echipament, ţine de întîrzierea ajutorului american şi de întîrzierea Europei de a produce muniţia pentru Ucraina. Aceste lucruri sînt în proces de reparare. Cel mai bine pentru Ucraina ar fi să găsească o soluţie prin care să stabilizeze situaţia de pe front, pînă cînd toate elementele din puzzle se reunesc, poate, pentru nişte contraofensive în 2025. Războiul nu se va încheia prea curînd.”Cum ar trebui să interpretăm informația că Vladimir Putin este gata să oprească războiul din Ucraina printr-o negociere care să recunoască liniile actuale ale câmpului de luptă?
Mihail-Valentin Cernea: „Pe româneşte, ca pe-o fentă. Nu trebuie să avem încredere în ce spune Vladimir Putin. El vrea să cîştige acest război, vrea să mănînce cît mai mult din Ucraina, deja miza politică este internă, acest război trebuie să aducă ceva acasă pentru a justifica miile, zecile de mii de oameni care au murit aiurea în acest conflict. (...) Toată graba Rusiei de a încheia războiul pînă vine ajutorul american, pînă cînd se repornesc capacităţile europene industriale, îmi spune mai degrabă că Rusia s-ar putea să fie mai slabă decît pare la prima vedere. Tot ce trebuie să facă Ucraina este să reziste în acest an într-adevăr foarte dificil.”Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
„Trilogia gemenilor” de Ágota Kristóf este una dintre cărţile foarte importante ale literaturii europene de la sfîrșitul secolului trecut. A fost publicată recent în limba română într-o nouă traducere, semnată de Tristana Ir, la editura Pandora M, în colecția Anansi. Cele trei volume care o alcătuiesc sînt intitulate „Marele caiet”, „Dovada” și „A treia minciună”. În primul volum îi cunoaştem pe cei doi fraţi gemeni din centrul poveştii. „Marele caiet” e scris la persoana întîi plural, fraţii scriu compuneri despre viața lor în timpul războiului, în casa bunicii, unde i-a lăsat mama lor. Sînt extrem de inteligenți, își continuă singuri educația, scriu și citesc cărți împrumutate de la preot. Dar, fiind total privați de iubire și grijă într-o lume marcată de suferinţă şi violență, gemenii învață să supraviețuiască: se antrenează să suporte durerea, foamea, oroarea. Au propriul lor fel de a face dreptate și nu ezită să șantajeze sau chiar să omoare atunci cînd consideră că cineva a greșit. Cartea se termină cu unul dintre ei fugind peste graniță în „țara cealaltă”, după război și după instalarea așa numiților „eliberatori”. Separarea celor doi copii care alcătuiau o sigură ființă poate fi citită şi ca o mare metaforă pentru cel care se exilează: o parte din cel care fuge dintr-un regim opresiv rămîne întotdeauna în urmă, în țara din care a plecat. Ágota Kristóf s-a născut în 1935 în Ungaria şi în 1956 a emigrat în Elveţia, unde a învățat franceza, limba în care și-a scris cărțile, limba care, spune ea într-un text autobiografic, i-a ucis limba maternă. Am invitat-o pe scriitoarea Simona Sora să vorbim despre Ágota Kristóf şi „Trilogia gemenilor”, despre stilul ei atît de special şi limba în care şi-a scris cărţile.
Simona Sora despre stilul Ágotei Kristóf: „Este un stil teatral. Şi ea a spus într-un interviu că scrie ca şi cum ar scrie teatru. (...) Îi plăcea foarte mult teatrul, era deschisă spre scrisul fără carne, scris esenţial, scris în dialog, fără descrieri, un stil descărnat dar care se ţine foarte bine, cu o osatură perfectă. (...) Ágota Kristóf crează identităţi puzzle şi stilul ei devine un stil puzzle.”
Cum sună limba franceză în care Ágota Kristóf şi-a scris cărţile, după ce a emigrat în Eveţia?
Simona Sora: „Probabil că limba în care a scris e o limbă doar a ei. (...) Cred că Ágota Kristóf, dacă ar fi fost în partea germană a Elveţiei, ar fi scris în germană la fel de bine şi tot inventînd o limbă numai a ei, pentru că realmente voinţa ei de a-ţi transmite un conţinut anume, într-o formă anume a fost mai copleşitoare şi mai importantă decît orice altceva.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul complet!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural -
Ministrul Culturii din Republica Moldova, Sergiu Prodan, a venit în direct la „Timpul prezent”. Republica Moldova este țara invitată de onoare la Salonul Internațional de Carte Bookfest, care va avea loc în perioada 29 mai-2 iunie. „Te cuprind, Republica Moldova” este sloganul programului cu care se va prezenta țara vecină, un program care propune zeci de evenimente, dezbateri pe teme de actualitate, lansări de carte, întîlniri cu scriitorii basarabeni. Am vorbit cu ministrul Sergiu Prodan despre schimburile culturale dintre ţările noastre, despre accesul la cultură în Republica Moldova, despre rolul culturii pentru aspirațiile europene ale Republicii Moldova.
Cum ar trebui să ne raportăm la literatura din Republica Moldova? Este parte a literaturii române sau are o identitate distinctă?
Sergiu Prodan: „Categoric este parte a literaturii române. Din punct de vedere cultural, în general, noi deja de multă vreme sîntem integrați. Știți, chiar și în recomandările Uniunii Europene pentru procesul de pregătire a începerii negocierilor, pe domeniul culturii avem o singură recomandare: finanțarea mai bună. În rest, nu e de făcut mare lucru, pentru că, iată, nu politicienii, nu guvernul, nu Ministerul Culturii, ci anume artiștii, scriitorii de mult au integrat și sînt integrați în procesul cultural românesc. Republica Moldova, în procesul ei de aderare la Uniunea Europeană, nu va veni cu propria cultură nouă în familia culturilor europene. Noi vom veni să completăm cultura românească, pentru că noi considerăm că fără artiștii, fără arta, fără cultura din partea stîngă a rîului Prut, cultura românească nu este completă. Și iată, în acel moment, cînd vom adera la Uniunea Europeană, ne vom regăsi împreună și vom completa de fapt cultura românească cu plusvaloarea pe care putem să o aducem noi.”
Republica Moldova este în plin proces de pregătire a negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană. Ce rol are cultura pentru aspirațiile europene ale țării dumneavoastră?
Sergiu Prodan: „Cultura are un rol esențial în integrarea noastră europeană. Pentru că, de fapt, în orice domeniu, fie el chiar economic, succesul se datorează în primul rînd culturii și educației. În lipsa culturii, nu există posibilitate de succes economic. Ceea ce promovez eu în Republica Moldova şi-i conving pe colegii mei, pe toți din guvern, este faptul că nu o societate prosperă produce valori culturale importante, ci invers, o societate cultă este în stare să producă bunăstare economică. Din păcate, politicienii noștri, timp de 30 de ani, s-au condus după ideea că, iată, țările bogate au un nivel de cultură înalt pentru că își pot permite, noi, mai săraci, nu ne putem permite, dar nu-i nimic, vom deveni și noi bogați și o să cheltuim și noi mai mulți bani pentru cultură. Nu este adevărat. În cultură nu se cheltuie bani, în cultură se investesc bani, pentru că, de fapt, investești în bunăstare. Nu poate fi construită bunăstarea societății în lipsa unui nivel general de cultură acceptabil.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Traficul de persoane este o problemă gravă în România, care afectează bărbați și femei deopotrivă, și chiar și copii. Fenomenul are la bază factori precum sărăcia, lipsa de educație, vulnerabilitatea anumitor grupuri dar și incompetența sau slăbiciunea autorităților. România este, în principal, o țară de origine a traficului de persoane: în general victimele sînt obligate să presteze muncă forțată, să cerșească sau sînt exploatate sexual. Care e amploarea fenomenului în România?Care sînt mijloacele pe care le au autoritățile pentru a interveni și depista la timp asemenea cazuri? Cum ajung unii oameni victime ale traficanților de persoane? L-am întrebat pe Ștefan Coman, de la International Justice Mission.
Ștefan Coman: „Din acele comunităţi vulnerabile, cu oameni care caută un trai mai bun, provin victimele dar provin şi traficanţii. De cele mai multe ori şi unii, şi alţii vin din acelaşi mediu. (...) Traficanţii sînt foarte buni psihologi şi o să-ţi vîndă ceea ce îţi doreşti. Dacă eşti vulnerabil economic, traficantul o să-ţi promită un loc de muncă foarte bine plătit, în altă ţară sau chiar în România, şi-n momentul în care ai plecat cu el şi eşti într-o situaţie de izolare, îţi ia actele, începe abuzul şi exploatarea. Dacă eşti vulnerabil din punct de vedere emoţional, trafcantul o să fie acel Don Juan care vine într-un BMW negru şi îţi promite că o să trăiţi împreună fericiţi pînă la adînci bătrîneţi dar să mergi întîi cu el într-o altă ţară şi, după ce ajungi acolo, îţi cere ca pentru o perioadă să te prostituezi ca să poată plăti casa, maşina... Şi, după ce intri în acest joc, el continuă la nesfîrşit, pentru că interesul lui este cel financiar. Traficanţii caută să-ţi vîndă visul, să îţi cîştige încrederea şi în acelaşi timp seamănă neîncredere în oricine înseamnă autoritate sau persoană care te-ar putea ajuta.”
Ce se întîmplă din punct de vedere psihologic cu o victimă a traficului de persoane?
Ștefan Coman: „Cum spune un procuror cu care lucrăm noi, victimele sînt legate cu nişte lanţuri invizibile de traficant. (...) În cazul tinerilor şi copiilor este vorba despre mecanisme emoţionale prin care persoane care n-au avut parte de ataşament, de conectare cu familia, se ataşează de nişte oameni care reuşesc să le spele pe creier, să le controleze, să le facă să simtă că nu sînt bune de nimic sau că nu au cui să ceară ajutor. Şi-atunci merg în continuare după persoana respectivă ca şi cînd ar fi legate cu nişte lanţuri invizibile.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural -
Procurorul șef al Curții Penale Internaționale, Karim Khan, solicită mandate de arestare pentru prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu şi pentru ministrul israelian al apărării Yoav Gallant, precum și pentru trei lideri de vîrf ai grupării Hamas: Yahya Sinwar, Mohammed Deif şi Ismail Haniyeh. Acuzaţiile vizează crime de război și crime împotriva umanității. Cum a reacţionat comunitatea internaţională? Ce proceduri trebuie parcurse pentru a se aproba sau a se respinge solicitarea emiterii de mandate de arestare pe numele acestor lideri? Care sînt perspectivele pentru Fîşia Gaza şi Cisiordania? Am întrebat-o pe Raluca Moldovan, conf. la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca.
Cît e act de justiţie şi cît este o decizie politică în această solicitare?
Raluca Moldovan: „Cred că este o combinaţie a ambilor factori. În cazul cererii de mandate de arestare pentru liderii Hamas sigur că vorbim mult mai mult despre un act de justiţie. Sînt curioasă cum vor reacţiona la această decizie, dacă se va ajunge la mandate de arestare, vocile internaţionale care sprijină, în campusurile americane, inclusiv acţiunile Hamas. În cazul premierului Netanyahu există o componentă politică mai accentuată. Să nu uităm că Israelul a fost statul atacat în 7 octombrie. Iar dacă se vor emite mandate de arestare pentru Netanyahu şi Gallant, acest lucru va crea un precedent extrem de periculos: orice stat care va fi atacat, care va fi agresat de un alt stat sau de un actor nonstatal riscă consecinţe similare precum cele care ar putea fi suportate de Netanyahu. Deci aici trebuie să luăm în calcul şi dreptul unui stat la legitimă apărare în momentul în care este atacat.”
Care sînt următoarele etape, ce proceduri trebuie parcurse pentru a se emite mandate de arestare pe numele acestor lideri?
Raluca Moldovan: „Propunerea va merge la un complet de judecată format din trei judecători. Preşedinta acestui complet este judecătoarea româncă Iulia Motoc, care va decide împreună cu o judecătoare din Mexic şi o judecătoare din Benin. Decizia va fi fie în favoarea emiterii mandatelor de arestare, fie în favoarea respingerii acestei propuneri. Este posibil ca propunerea să fie respinsă pe motive procedurale, mai degrabă decît pe motive de fond. (...) Vorbim despre o chestiune sensibilă şi politizată. Chiar dacă se va adopta decizia de aprobare a mandatelor de arestare, aceasta e foarte greu de dus la îndeplinire. Şi atunci Curtea Penală Internaţională se va găsi într-o situaţie similară cu cea în care a fost cînd a adoptat mandatul împotriva preşedintelui Putin – o organizaţie care, ca să folosesc o expresie populară, latră şi nu muşcă, adică autoritatea sa este aproape inexistentă pe plan internaţional şi riscă să nu fie luată în serios de mai nimeni. Dacă propunerea este respinsă pe chestiuni procedurale, atunci problema se va stinge cumva de la sine şi reputaţia instituţiei nu va suferi foarte mult.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un pordus Radio România Cultural - もっと表示する
