Bölümler

  • Sesiunea 15 - Sinuciderea (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    Sesiunea 15 - Sinuciderea (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    · Redescoperă Evanghelia

    Obiecții împotriva mântuirii eterne (partea XII)

    Sinuciderea
    Mulți creștini s-au întrebat cel puțin o dată în viața lor: sinuciderea este un păcat de neiertat? Credincioșii care se sinucid își pierd mântuirea și merg direct în iad? Majoritatea oamenilor, chiar și credincioșii, răspund „da” la această întrebare pentru că sinuciderea nu lasă loc pentru pocăință; o persoană intră în veșnicie cu un păcat nemărturisit și, prin urmare, neiertat. O astfel de concluzie se bazează pe presupunerea că păcatele credincioșilor sunt iertate în timp, în funcție de mărturisirea lor, și că mântuirea lor fluctuează, nu este definitivă până când aceștia nu mor cu toate păcatele mărturisite. Însă, Biblia ne învață că toate păcatele — trecute, prezente și viitoare — sunt iertate și șterse prin credința în moartea ispășitoare a lui Isus și învierea Sa. Destinul veșnic al cuiva este pecetluit și stabilit în momentul credinței achitatoare sau justificatoare și, în consecință, el a fost deja hotărât pentru totdeauna în timpul mântuirii. Mai mult decât atât, numeroase cazuri de moarte subită îi pot aduce pe creștini în eternitate înainte de a avea ocazia să se mărturisească și să se pocăiască. După cum spune teologul Robert N. Wennberg, „Dar cum rămâne cu victima unui atac de cord care moare în timp ce își brutalizează soția sau în mijlocul unei legături adultere? Eșecul lui de a se pocăi în această viață înlătură pentru totdeauna posibilitatea iertării în următoarea? Și nu trebuie să trecem din această viață cu un păcat nemărturisit și nepocăit, că altfel nu vom găsi niciodată iertarea și împăcarea cu Dumnezeu în următoarea”? Simțul practic ne arată că mulți dintre noi, dacă nu majoritatea, vom muri cu păcate de care nu ne-am cerut iertare. Pocăința însăși nu ne pecetluiește în Împărăția Cerească – Duhul Sfânt este o astfel de pecete (Efeseni 1:13, 4:30). Pentru un studiu mai aprofundat asupra păcatelor viitoare și mărturisirea păcatelor, vă recomand citirea unei alte cărți, scrisă de mine, intitulată Gloria neprihănirii.

    Perspectiva oamenilor asupra sinuciderii și mântuirii este probabil influențată în mod semnificativ de perspectiva păcatului mortal promovată de Biserica Romano-Catolică, care vede sinuciderea ca un păcat letal, făcând o distincție între păcatele de neiertat și cele minore sau iertabile. Primul tip de păcate separă o persoană de harul lui Dumnezeu în timp ce celelalte, nu fac asta, deși sunt la fel de serioase. Păcatul mortal este considerat o ofensă gravă care merită pedeapsă veșnică, dacă nu este pocăință pentru el și nu este iertat înainte de moarte. Acest lucru creează un sistem de infracțiuni considerate majore sau minore în cadrul Catolicismului. De asemenea, creează un cadru în care trăirea într-o stare de har este ca o țintă în mișcare pentru credincios, ca o luptă zilnică de a rămâne în grațiile lui Dumnezeu. Iertarea completă și totală este condiționată și necesită pocăință strictă. Poziția Romano-Catolică afirmă că a-ți lua viața în mod deliberat și fără părere de rău atrage pedeapsa veșnică.

    Sinuciderea este considerată un păcat în Biblie? Definiția cea mai simplă a sinuciderii este că o persoană intenționează să moară sau acționează conform dorinței de a muri. Această persoană urmează un plan cu scopul expres de a-și pune capăt vieții. În această definiție, sinuciderea este un păcat, deoarece este crimă și vine împotriva uneia dintre cele zece porunci: „Să nu ucizi” (Exod 20:13; Deuteronom 5:17). Deși nu ne gândim instinctiv la crimă în acest fel, luarea ilegală a propriei vieți nu diferă din punct de vedere moral de luarea vieții altuia. Însă ar trebui să avem în vedere și alte aspecte importante. Sinuciderea este menționată doar de șase ori în toată Biblia. În niciunul dintre aceste cazuri nu este dată o evaluare sau o judecată morală explicită cu privire la întrebarea dacă este corect sau greșit: cazul lui Abimelec din Judecători 9:50–57; Samson în Judecători 16:28–30 (deși unii nu sunt convinși că aceasta este sinucidere în sensul strict al termenului); Împăratul Saul și purtătorul său de armuri în 1 Samuel 31:1–6 (2 Sam. 1:1–15; 1 Cronici 10:1–13); Ahitofel în 2 Samuel 17:23; Zimri în 1 Împărați 16:18–19; și Iuda Iscarioteanul în Matei 27:5.

    Există, de asemenea, cazuri de sinucidere aparentă, care sunt permise din punct de vedere moral. De exemplu, soldatul care luptă cu inamicul într-un timp de război, știind că cel mai probabil va muri, nu este vinovat de sinucidere. După cum spune Wennberg, el nu alege acest act ca mijloc de moarte „ci mai degrabă acceptă o consecință prevăzută, însă nedorită, a ceea ce face”. Într-un anumit sens, soldatul se angajează într-un act de sinucidere, dar nu se sinucide. Dar cum stă treaba cu situația unui soldat care se aruncă într-o grenadă cu pinul scos pentru a-i salva viața prietenului său sau când o mamă săracă se oprește din a consuma puțina mâncare rămasă, ca să trăiască copilul ei? Ce zici de un creștin din secolul al treilea căruia i se dădea posibilitatea de a alege: ori să-L renege pe Isus, ori să fie aruncat la lei? Refuzând să renunțe public la Isus, credinciosul alegea un plan de acțiune despre care știa că va duce la moartea sa (chiar dacă nu avea intenția conștientă de a muri), iar aceasta nu e considerată sinucidere pentru că moartea pe care o alegea era un efect secundar neintenționat al fidelității lui față de Cristos. Dar Isus, Mesia, care a ales pe deplin să se lase ucis? Poate fi acuzat că și-a luat El Însuși viața? Desigur că nu!

    Sinuciderea este un păcat? Da, în multe cazuri, acesta este un păcat grav care încalcă voința exprimată a lui Dumnezeu cu privire la sanctitatea vieții. Cu toate acestea, chiar și în acest caz, nu există nicio dovadă în Biblie care să ne facă să tragem concluzia că este situat în afara iertării obținute pentru noi la crucea lui Cristos. Cu alte cuvinte, nu, sinuciderea nu este un păcat de neiertat sau care pierde mântuirea eternă a cuiva. Familia și prietenii unui credincios care s-a sinucis nu ar trebui să-și facă griji de persoana iubită cu privire la mântuirea ei. În cele din urmă, Romani 8:38–39 spune că nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu în Cristos Isus, nici măcar moartea:

    Romani 8:38–39 (NTR)38 Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici conducătorii, nici lucrurile prezente, nici cele viitoare, nici puterile,39 nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă ființă nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru!

    Concluzie

    Învățătura despre siguranța veșnică a credincioșilor în Cristos generează de obicei două tipuri de răspunsuri și plasează oamenii, pe baza lor, în două categorii. Prima este formată din oameni care sunt ofensați și supărați pe această învățătură. Aceștia sunt cei religioși și auto-neprihăniți care se comportă ca fiul mai mare din pilda fiului risipitor, necunoscând dragostea Tatălui. Deși s-ar putea să fie și ei născuți din nou, imaginea lor despre Dumnezeu este mai mult a Unuia care este aspru și judecător decât a unui Tată iubitor și, din cauza acestei perspective, ei tratează pe ceilalți credincioși în același mod în care percep ei divinitatea. Devin critici duri sau se mândresc cu faptele bune pe care le fac. Ei cred că Dumnezeu îi iubește pe oameni și le suportă păcatele doar până când se nasc din nou, iar după aceea, ei ar trebui să fie perfect sfinți în faptele lor. În caz contrar, El îi va pedepsi sau le va anula mântuirea dacă se complac prea mult în comportamente păcătoase. Așadar, acești creștini se bazează mai mult pe faptele lor bune de sfințenie pentru a rămâne mântuiți decât pe neprihănirea lui Isus prin credință. Dacă ești una dintre acele pers...

  • Sesiunea 14 - Divorț și recăsătorire (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    Sesiunea 14 - Divorț și recăsătorire (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    · Redescoperă Evanghelia

    Obiecții împotriva mântuirii eterne (partea XI)

    Divorț și recăsătorire

    Divorțul este de mult timp un subiect complex și controversat în biserică. În cultura noastră de astăzi, mulți oameni sunt afectați de acesta într-un fel sau altul. Cu toții cunoaștem pe cineva, fie un membru al familiei sau un prieten apropiat, care a experimentat durerea unei căsnicii rupte. Sau poate tu însuți ai trecut sau treci printr-un divorț. Dacă da, sunt sigur că nu trebuie să vă spun cât de dureros și devastator poate fi acesta, atât pentru adulți, cât și pentru copiii implicați în situație. Mai mult decât atât, ca și copil al lui Dumnezeu, sunt sigur că te-ai întrebat de mai multe ori: „Mă va mai ierta Dumnezeu dacă divorțez sau mă recăsătoresc? Voi rămâne mântuit sau îmi voi pierde mântuirea pentru totdeauna?” Toate acestea sunt întrebări bune și pertinente, în special pentru credincioșii care au trecut deja prin acesta sau intenționează să o facă. În primul rând, trebuie să aflăm din Biblie care cazuri de divorț sau recăsătorire sunt păcate. În al doilea rând, pentru acele situații în care despărțirea de partenerul de căsătorie este un păcat, trebuie să stabilim, din nou, cu ajutorul Scripturii, dacă acest tip de păcat este de neiertat și îi poate face pe credincioși să-și piardă mântuirea veșnică.

    Imoralitatea sexuală și partenerul necredincios

    Există două cazuri clare în care divorțul este permis de Dumnezeu și nu este considerat un păcat în Scriptură. Primul motiv admisibil, descris de Isus în Matei 5:31–32 și Matei 19:9, este infidelitatea prin imoralitate sexuală, care se aplică ambilor soți:

    Matei 5:31–32 (NTR)31 S-a mai zis: «Oricine divorțează de soția lui să-i dea o scrisoare de despărțire».32 Dar Eu vă spun că oricine divorțează de soția lui, dintr-un alt motiv decât cel al preacurviei, o împinge să comită adulter, iar cel ce se căsătorește cu o femeie divorțată comite adulter.Matei 19:9 (NTR)9 Dar Eu vă spun că oricine divorțează de soția lui, în afară de caz de preacurvie, și se căsătorește cu alta comite adulter.

    Unii lideri spirituali din trupul lui Cristos de astăzi susțin că, pe baza acestor două pasaje, numai imoralitatea sexuală este un motiv valid pentru a desface o căsnicie. Dacă este așa, înseamnă că apostolul Pavel L-a contrazis pe Isus. În 1 Corinteni 7:15, el adaugă o a doua situație în care divorțul nu este un păcat, aceea a unui soț necredincios care dorește să se despartă:

    1 Corinteni 7:12–15 (NTR)12 Celorlalţi vă spun eu, nu Domnul, că, dacă un frate are soţia necredincioasă şi ea vrea să stea cu el, el să nu divorţeze de ea,13 iar dacă o femeie are soţul necredincios şi el vrea să stea cu ea, ea să nu divorţeze de soţul ei.14 Căci soţul necredincios este sfinţit prin soţia lui, iar soţia necredincioasă este sfinţită prin fratele, altfel copiii voştri ar fi necuraţi, dar aşa sunt sfinţi.15 Însă dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă. În astfel de circumstanţe, fratele sau sora nu sunt legaţi. Dumnezeu v-a chemat la pace.

    Mai târziu, vom vedea că, atunci când Isus spune în Matei 5:31–32, Matei 19:9 și Marcu 10:2–12 că un bărbat nu trebuie să se despartă de soția sa din niciun alt motiv, în afară de imoralitate sexuală, el are în vedere o anumită controversă fierbinte din vremea Lui despre acest subiect, care se baza pe Deuteronom 24:1–2.

    Abuzul fizic și emoțional

    Poate întrebi: „Dar cum rămâne cu abuzul fizic, abuzul emoțional sau neglijarea unui soț? Este vreunul dintre aceste motive acceptabil pentru divorț? Ce spune Biblia despre aceasta?” Nu există un răspuns ușor, deoarece nici Biblia nu are un răspuns clar, negru pe alb, la această dilemă. Aici lucrurile se complică și intră în zona gri, de aceea trebuie să ne bazăm pe Duhul Sfânt pentru a ne oferi revelația și înțelegerea inimii Sale în această chestiune. Dacă privim cu atenție Scriptura, cu o inimă deschisă și sinceră, vom afla că ea are o soluție la această problemă provocatoare.În primul rând, vă invit să observați, prin câteva exemple, un principiu general valabil și anume că dragostea și mila lui Dumnezeu sunt întotdeauna mai mari decât dreptatea Sa.Fără a-Și diminua în vreun fel neprihănirea și pedeapsa pentru păcat, El este mereu în slujba de a încuraja, de a zidi și de a restaura viețile oamenilor, în ciuda greșelilor și eșecurilor lor. El întotdeauna se bucură să-Și vadă copiii fericiți și bine. Chiar și în vremurile Vechiului Testament, în timpul Legii lui Moise, când Dumnezeu părea foarte crud și aspru în pedepsele Sale pentru actele de neascultare ale oamenilor, El a făcut totul din grijă față de ei și pentru că nu exista altă cale de a realiza ceea ce trebuia să facă pentru umanitate. În momentul în care devenim părinți, putem începe să înțelegem și să experimentăm o licărire din inima lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Indiferent cât de răi pot fi copiii și indiferent ce lucruri rele ar putea face, tații și mamele normale nu vor renunța niciodată la ei și vor face întotdeauna tot ce le stă în putere pentru a-i vedea bine și fericiți. Când Adam și Eva au păcătuit mâncând fructul interzis al pomului cunoașterii binelui și a răului, Dumnezeu i-ar fi putut lăsa să moară pentru totdeauna, conform dreptății Sale, și să nu-i răscumpere niciodată. Însă, datorită dragostei Lui nemărginite, El a găsit o cale, deși dureroasă, anevoioasă și costisitoare, de a salva omenirea de la distrugerea veșnică, fără a-Și diminua dreptatea. În Matei 12:1–8, ucenicii lui Isus smulgeau fire de grâu și le mâncau de Sabat pentru că le era foame, iar fariseii i-au acuzat că au făcut ceva de neîngăduit în ziua de odihnă. Să vedem care a fost răspunsul lui Isus:

    Matei 12:1–8 (NTR)1 În vremea aceea, într-o zi de Sabat, Isus trecea printre lanurile de grâu. Ucenicii Lui erau flămânzi, aşa că au început să smulgă spice de grâu şi să mănânce.2 Când au văzut fariseii lucrul acesta, I-au zis lui Isus: – Uite, ucenicii Tăi fac ce nu este voie să se facă în ziua de Sabat!3 El le-a răspuns: – N-aţi citit ce a făcut David atunci când i s-a făcut foame atât lui, cât şi celor ce erau cu el?4 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu și a mâncat pâinile prezentării, pe care nu era îngăduit să le mănânce nici el, nici cei ce erau cu el, ci doar preoții?5 Sau n-ați citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoții profanează Sabatul în Templu și totuși sunt nevinovați?6 Dar Eu vă spun că aici este Cineva mai mare decât Templul!7 Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă doresc, nu jertfă!“, n-aţi fi condamnat nişte nevinovaţi!8 Căci Fiul Omului este Domn şi al Sabatului!

    Isus le amintește mai întâi din Vechiul Testament de o ocazie în care regele David a mâncat pâinile pentru punere înaintea Domnului, din casa lui Dumnezeu, lucru care nu îi era îngăduit, pentru că, doar preoții aveau voie să mănânce din ele, dar Dumnezeu nu l-a pedepsit. Din nou, aceasta este o situație în care dragostea și mila Lui au fost mai mari decât legea Sa deja stabilită. Apoi, Isus oferă un alt exemplu în care preoții încalcă sfințenia Sabatului și sunt tot nevinovați. În relatarea aceleiași împrejurări din Marcu 2:23–28, Isus chiar spune că Sabatul a fost făcut pentru om și nu omul pentru Sabat, punând din nou bunăstarea oamenilor mai presus de legea s...

  • Eksik bölüm mü var?

    Akışı yenilemek için buraya tıklayın.

  • Sesiunea 13 - Cazuri de apostazie (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    Sesiunea 13 - Cazuri de apostazie (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    · Redescoperă Evanghelia

    Mântuirea în Vechiul Testament și cazuri de apostazie în Biblie

    Dar cum rămâne cu cazurile care sunt consemnate în Scriptură ca și apostazie reală în credință? Printre astfel de exemple se numără Lot, împaratul Saul, Solomon, Iuda Iscarioteanul — ucenicul lui Isus — Anania, Imeneu și Filet, Dima, etc. În primul rând, să ne ocupăm de persoanele din Vechiul Testament care au trăit înainte de moartea și învierea lui Isus. Despre unii dintre cei mai proeminenți oameni ai Vechiului Testament, cum ar fi Adam, Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, Iosua, David, Daniel, Isaia, Ieremia și toți ceilalți profeți, știm cu siguranță că după moartea lui Isus pe cruce, ei au fost mântuiți. Însă, pe ce bază? Mai mult decât atât, cum rămâne cu toți ceilalți oameni mai puțin cunoscuți, ale căror nume nu au fost menționate în Biblie, dar care totuși au făcut parte din poporul lui Dumnezeu? Au fost mântuiți după cruce? Dacă da, cum? Pe ce bază? Dacă nu, de ce? Cum a atins răscumpărarea viețile lui Rut și Rahav? Acestea sunt întrebări esențiale.

    Mântuirea personală prin har, prin credință în lucrarea ispășitoare a lui Cristos pe cruce, s-ar putea să nu fi fost atât de clară pe vremea lui Noe, așa cum este pentru noi astăzi. Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii a venit la naţiunea Israel la aproximativ patru sute de ani după ce canonul Vechiului Testament a fost închis. Cum, atunci, ar putea exista un obiect clar al credinței?

    O concepție greșită des întâlnită despre calea de mântuire în Vechiul Testament este că evreii au fost mântuiți prin respectarea Legii. Dar știm din Scriptură că aceasta nu este adevărat. Galateni 3:11 spune:

    Galateni 3:11 (NTR)11 Este clar că nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin Lege, pentru că „cel drept prin credință va trăi“.

    Unii ar putea spune că acest verset este valabil doar pentru Noul Testament, dar Pavel citează din Habacuc 2:4, unde spune:

    Habacuc 2:4 (NTR)4 Iată, s-a mândrit! Nu-i este drept sufletul în el. Însă cel drept prin credința lui va trăi.

    Mântuirea prin credință, fără Lege, era un principiu al Vechiului Testament. Pavel a învățat că scopul Legii era de a sluji ca un „tutore pentru a ne aduce la Cristos, ca să fim îndreptățiți prin credință” (Galateni 3:24). De asemenea, în Romani 3:20, Pavel a subliniat că respectarea Legii nu i-a salvat pe evreii din Vechiul sau Noul Testament, deoarece nimeni nu poate fi declarat drept înaintea Lui prin respectarea Legii. Legea nu a fost niciodată menită să salveze pe cineva; scopul Legii a fost să ne facă conștienți de păcat. Dacă mântuirea oamenilor în Vechiul Testament nu a fost prin respectarea Legii, atunci prin ce a fost? Răspunsul la această întrebare se găsește în Scriptură, așa încât să nu existe nicio îndoială cu privire la acest subiect. În Romani 4, apostolul Pavel precizează că mântuirea în Vechiul Testament a fost aceeași ca și în Noul Testament, adică doar prin har, doar prin credință, numai în Cristos. Pentru a dovedi acest lucru, Pavel ne îndreaptă atenția către Avraam, strămoșul poporului evreu, care a fost mântuit prin credință și nu prin fapte: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4:3). Avraam nu ar fi putut fi mântuit respectând Legea, deoarece a trăit cu peste patru sute de ani înainte ca ea să fie dată! De asemenea, circumcizia nu a fost prezentată lui Avraam și descendenților săi până în Geneza 17, adică mai mult de zece ani mai târziu. Romani 4:13-16 spune aceasta:

    Romani 4:13-16 (NTR)13 Căci nu prin Lege i-a fost făcută lui Avraam sau urmașilor lui promisiunea că va fi moștenitor al lumii, ci prin dreptatea care vine prin credință.14 Căci, dacă moștenitori sunt cei ce sunt sub Lege, atunci credința este fără folos, iar promisiunea este desființată.15 Fiindcă Legea aduce mânie, dar, unde nu este Lege, nu este nici încălcare a Legii.16 De aceea promisiunea este prin credință: ca să fie potrivit harului, așa încât aceasta să fie sigură pentru toți urmașii, nu doar pentru cei ce sunt sub Lege, ci și pentru cei ce au credința lui Avraam, care este tatăl nostru, al tuturor.

    Aici vedem că promisiunea de a deveni moștenitori ai lumii sau promisiunea mântuirii nu a fost făcută numai lui Avraam, ci și descendenților săi care au venit prin Isaac. Iar aceasta nu a venit prin Lege, ci prin credința lui Avraam. Toți urmașii lui, de la Isaac la Cristos, au primit mântuirea după cruce la nivel federal datorită credinței lui Avraam și a legământului cu Dumnezeu, chiar dacă unii dintre ei nu au umblat pe deplin cu El. Avraam a fost capul federal al mântuirii lor prin credință. Pentru a dovedi că Dumnezeu Își împlinește promisiunile făcute unui lider federal în viața descendenților săi, chiar dacă ei nu sunt plăcuți întotdeauna lui Dumnezeu, voi oferi câteva exemple. În primul rând, Noe a fost salvat de la distrugerea potopului împreună cu toată familia sa (soție, fii și nurori), deși Biblia nu spune nimic despre relația sau devotamentul lor față de Dumnezeu. Au fost salvați datorită lui Noe. În al doilea rând, în 2 Împărați 10:30-31, Dumnezeu face o promisiune puternică împăratului Iehu, că fiii săi vor sta pe tronul lui Israel până la a patra generație, fără a adăuga nici o condiție sau calificativ la aceasta:

    2 Împărați 10:30-31 (VDC)30 Domnul a zis lui Iehu: „Pentru că ai adus bine la îndeplinire ce este plăcut înaintea Mea și ai făcut casei lui Ahab tot ce era după voia Mea, fiii tăi până la al patrulea neam vor ședea pe scaunul de domnie al lui Israel.”31 Totuși Iehu n-a luat seama să umble din toată inima lui în legea Domnului Dumnezeului lui Israel și nu s-a abătut de la păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel.

    După ce Dumnezeu a făcut acea făgăduință, chiar și împăratul Iehu, căruia i s-a făcut promisiunea, nu a umblat din toată inima lui după legea Domnului Dumnezeului lui Israel. Și-a revocat Dumnezeu promisiunea față de el sau de fiii săi din cauza păcatelor sale? Desigur că nu! Ioahaz, fiul lui Iehu, a domnit șaptesprezece ani peste Israel în Samaria, deși a făcut ce este rău înaintea Domnului (2 Împărați 13:1-2). Apoi, Ioas, fiul lui Ioahaz și descendentul lui Iehu din a doua generație, a domnit șaisprezece ani peste Israel în Samaria, deși și el a făcut ce este rău în ochii lui Dumnezeu (2 Împărați 13:10-11). Mergând mai departe, în 2 Împărați 14:23-24, vedem a treia generație a lui Iehu, Ieroboam, fiul lui Ioas, care începe să domnească în Samaria și o face timp de patruzeci și unu de ani, deși și el a făcut rău în ochii lui Dumnezeu și a a făcut pe Israel să păcătuiască. În sfârșit, în 2 Împărați 15:8-9, Biblia spune că Zaharia, fiul lui Ieroboam (a patra generație a lui Iehu) a domnit peste Israel în Samaria timp de șase luni. 2 Împărați 15:12 spune următoarele:

    2 Împărați 15:12 (VDC)12 Astfel s-a împlinit ce spusese lui Iehu Domnul, când zisese: „Fiii tăi până în al patrulea neam vor ședea pe scaunul de domnie al lui Israel.”

    Nu pot decât să mă minunez de bunătatea și credincioșia extravagantă a lui Dumnezeu față de oameni! Așadar, descendenții lui Avraam au fost mântuiți prin credința sa, după învierea lui Isus. Ai putea spune că Dumnezeu nu este corect să aleagă doa...

  • Sesiunea 12 - Permanența mântuirii și voința liberă (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    Sesiunea 12 - Permanența mântuirii și voința liberă (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    · Redescoperă Evanghelia

    OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA X)

    Permisiunea de a păcătui

    O altă obiecție la doctrina păstrării sfinților în credință (sau a permanenței veșnice a mântuirii) este că aceasta tinde să-i conducă pe credincioși la indolență și permisiune de a păcătui. Totuși, aceasta este o perversiune a doctrinei, posibilă doar pentru oamenii neregenerați, deoarece siguranța succesului este cel mai puternic stimulent de a umbla în sfințenie pentru creștinii născuți din nou. Faptul că Dumnezeu îi asigură pe creștinii adevărați că nu-și vor pierde mântuirea până la sfârșit, nu anulează nevoia de fapte bune și sfințire din partea credincioșilor. Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioși în Filipeni 2:12 „să manifeste în exterior mântuirea lor cu frică și cutremur”. Aceasta nu înseamnă că faptele bune sunt mijlocul prin care să-și păstreze mântuirea până la capăt, ci acestea sunt efectul și dovada adevăratei convertiri. Din nou, aduc în atenția ta această ilustrație, cu regele Solomon pentru că este una foarte bună. Ce a urmărit el când a decis să omoare copilul viu și să-l împartă între cele două femei care au venit la judecată? A căutat o faptă din partea femeilor care să merite sau să câștige copilul? A vrut să creeze o nouă relație între femei și copil, care nu exista înainte? Desigur că nu! În schimb, el căuta o faptă care să dovedească ceea ce era deja adevărat, o acțiune care să arate cine era mama acelui copil. Adevărații credincioși vor fi mereu în străduință activă de a trăi în sfințenie până la sfârșit, iar siguranța succesului în această călătorie este cel mai bun stimul posibil.


    Pavel spune în Romani 6:2: „Cum putem noi cei care am murit față de păcat să continuăm să trăim în el?” De ce te-ai gândi să faci răul din moment ce te-ai pocăit și ai venit de partea lui Dumnezeu? De ce ai vrea să păcătuiești când nu mai ai o natură păcătoasă și poți trăi o viață abundentă de bucurie absolută, pace, sănătate și prosperitate? Poate Dumnezeu să facă tot ce vrea? Da, desigur! Însă Îi dă aceasta permisiunea să păcătuiască? Niciodată, pentru că libertatea și voința Lui liberă au limite; ele sunt generate și determinate de natura Lui.

    Dumnezeu vrea ca cei în Cristos să umble în sfințenie pentru că ei vor și doresc aceasta, nu din frică și constrângeri.

    Noi trebuie să avem încredere în transformarea puternică și palpabilă pe care o face Dumnezeu în credincioși prin Duhul Sfânt și să nu încercăm să controlăm oamenii prin frică.

    Confuzia privind voința liberă a omului
    Această obiecție sună astfel: „Dacă credincioșii adevărați nu își pot pierde mântuirea și nu au opțiunea reală de a-L respinge pe Cristos dacă vor să o facă, după ce au fost mântuiți, atunci nu mai au cu adevărat voință liberă”. O astfel de obiecție se bazează pe presupunerea falsă că liberul arbitru uman nu este influențat de nimic, nu este legat și nu depinde în nici un fel de natura intrinsecă a persoanei, care poate fi ori păcătoasă de la primul Adam, ori neprihănită de la ultimul Adam, Isus Cristos.

    Dumnezeu Însuși are voință liberă deplină. Cu toate acestea, El nu va alege niciodată să îmbrățișeze răul sau căile lui Satan. Nici măcar nu va dori să facă așa ceva, liberul Său arbitru este complet legat de natura Sa neprihănită. Așa sunt și credincioșii adevărați după mântuire. Dumnezeu face o schimbare atât de puternică în natura lor, prin Duhul Sfânt, încât ei nu vor dori niciodată să aleagă cu voința lor liberă să-L respingă pe Dumnezeu și să-și piardă mântuirea. Singurul motiv pentru care voința liberă a credincioșilor nu pare încă în întregime legată de noua natură sfântă a duhului lor aici pe pământ, este pentru că mintea lor nu este încă complet reînnoită.

    Voința liberă a primului Adam nu era în totalitate dependentă de natura sa, înainte de cădere. De ce? Pentru că, deși avea o natură sfântă în interior, era capabil totuși să comită un păcat care i-ar putea schimba natura în întuneric: mâncarea din pomul cunoștinței binelui și răului. Chiar și liberul arbitru al oamenilor pierduți înainte de mântuire nu depinde în totalitate de natura lor păcătoasă. De ce? Pentru că sub influența Duhului Sfânt și la auzirea mesajului Evangheliei, ei pot lua o decizie care să-i recreeze complet spiritual. Însă, după mântuire, credincioșii născuți din nou devin un singur duh cu Trinitatea (1 Corinteni 6:17). Voința lor este tot liberă dar acum depinde de natura sfântă din interiorul lor în ceea ce privește mântuirea veșnică.

    I-am auzit pe unii credincioși spunând că motivul pentru care avem Duhul Sfânt în noi acum, este ca să ne ajute să ne sfințim, astfel încât să ne putem menține mântuirea până la capăt și că ar trebui să folosim ajutorul Lui prin alegerea noastră liberă, în același mod în care ne-am folosit liberul arbitru pentru a accepta mântuirea și a ne naște din nou. Deși este adevărat că avem nevoie de ajutorul Duhului Sfânt pentru sfințire și că voința noastră este implicată în acest proces, nu este adevărat că menținerea mântuirii noastre se bazează în întregime pe alegerea noastră de a folosi ajutorul Duhului Sfânt. Să citim Romani 4:1-8,

    Romani 4:1–8 (NTR)1 Atunci, ce vom spune că a găsit Avraam, strămoșul nostru în ce privește trupul?2 Pentru că, dacă Avraam a fost îndreptățit prin fapte, atunci are motive de laudă, însă nu înaintea lui Dumnezeu.3 Căci ce spune Scriptura? „Avraam a crezut în Dumnezeu, și aceasta i-a fost considerată dreptate“.4 Dar plata celui ce lucrează nu este considerată un har, ci o datorie,5 însă celui care nu lucrează, ci se încrede în Cel Care-l îndreptățește pe cel lipsit de evlavie, credința îi este considerată dreptate.6 Tot așa vorbește și David despre fericirea omului pe care Dumnezeu îl consideră drept fără fapte:7 „Fericiți sunt cei ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite!8 Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în considerare păcatul!“

    Avraam a trăit într-o perioadă în care Legea lui Moise nu fusese încă dată și Duhul Sfânt nu locuia în el pentru a-l ajuta să facă fapte de sfințenie. El nu a avut nicio altă cale de a-și menține mântuirea sau neprihănirea, decât prin credință, conform pasajului de mai sus. Mai mult, în versetul 6, regele David a descris binecuvântarea omului căruia Dumnezeu îi atribuie neprihănire în afara faptelor lui (separat și independent de faptele noastre bune) și se referea la viitoarele creații noi în Cristos. Avraam și regele David au fost într-o poziție mai bună decât noi, credincioșii în Cristos? Întreb aceasta pentru că viețile lor par să fi fost mult mai simple decât ale noastre, deoarece nu trebuiau să-și mențină neprihănirea prin fapte. Au avut doar credință și aceasta a fost de ajuns, iar Avraam este tatăl seminței lui Cristos, căreia îi aparțin toți credincioșii. Deci, chiar dacă ne folosim liberul arbitru în a cere ajutorul și puterea Duhului Sfânt pentru a face fapte de sfințenie, pe care trebuie să căutăm să le facem, acestea nu au nicio valoare în menținerea neprihănirii noastre. Ele sunt doar un mijloc de a beneficia în exterior, din ce în ce mai mult, de moștenirea lui Dumnezeu care locuiește în noi și de a manifesta darul neprihănirii din noi, într-o măsură tot mai mare. Aceste fapte vor primi și răsplată în viața viitoare.

    Renunțarea la mântuire prin voința liberă

    În trupul lui Cristos, există o învățătură bazată pe Evrei 6:4–6 (text care a fost deja tratat), conform căreia poate fi o mică posibilitate ca oamenii ...

  • Sesiunea 11 - Necredința de după mântuire (Seria

    Sesiunea 11 - Necredința de după mântuire (Seria "Salvați pentru eternitate")

    · Redescoperă Evanghelia

    OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA IX)
    Iuda 1:3–7 (Necredința de după mântuire)

    Iuda 1:1–7 (BTF2015)1 Iuda, rob al lui Isus Cristos și frate al lui Iacov, celor ce sunt sfințiți prin Dumnezeu Tatăl și păstrați în Isus Cristos și chemați:2 Milă și pace și dragoste să vă fie înmulțite.3 Preaiubiților, dându-mi toată silința ca să vă scriu despre salvarea comună, am fost constrâns să vă scriu și să vă îndemn să luptați cu zel pentru credința care a fost dată sfinților o dată.4 Fiindcă s-au furișat anumiți oameni, care din vechime au fost rânduiți pentru această condamnare, oameni neevlavioși, schimbând harul Dumnezeului nostru în desfrânare și negând pe singurul Domn Dumnezeu și pe Domnul nostru Isus Cristos.5 De aceea doresc a vă aduce aminte, deși odată ați știut aceasta, că Domnul, după ce a salvat poporul din țara Egiptului, a nimicit pe cei ce nu au crezut.6 Și pe îngerii care nu și-au ținut domeniul de activitate, ci și-au părăsit propria locuință, El i-a păstrat în lanțuri veșnice sub întuneric, pentru judecata marii zile.7 Așa cum Sodoma și Gomora și cetățile din jurul lor, care asemenea acelora, s-au dedat curviei și au mers după altă carne, sunt puse înainte ca exemplu, suferind răzbunarea focului etern.

    Când citim acest pasaj, unii dintre noi, credincioși sinceri, am putea avea impresia la prima vedere că Iuda îi avertiza și îi „amenința” pe credincioșii autentici că, dacă nu își păstrează credința purtându-se moral până la sfârșitul vieții lor și dacă se lasă influențați de acei oameni neevlavioși infiltrați printre ei, își vor pierde mântuirea și vor suferi răzbunarea focului veșnic. Iuda oferă chiar două exemple care insinuează acest tip de gândire. Primul exemplu este despre acei oameni din Israel care au fost salvați de Domnul din Egipt la un moment dat și apoi au fost distruși din cauza necredinței lor. Al doilea îi descrie pe îngerii care au fost cândva îngeri sfinți, dar apoi s-au răzvrătit împotriva autorității lui Dumnezeu, părăsind tărâmul pe care Dumnezeu îl stabilise pentru ei, ca să rămână în el. Ei au ajuns în lanțuri veșnice, în întuneric, așteptând ziua cea mare a judecății. Se crede că aceștia sunt fiii lui Dumnezeu din Geneza 6:1–4 care s-au coborât pe pământ și s-au căsătorit cu fiicele oamenilor, dând naștere unor uriași. Să vedem dacă această interpretare a lui Iuda 1:1–7 este acceptabilă.

    Noi, creștinii, avem adesea un dezavantaj semnificativ în interpretarea corectă a pasajelor dificile, deoarece trebuie să ne bazăm doar pe ceea ce este scris și chiar tradus din alte limbi, precum greacă și ebraică. În plus, publicul căruia Biblia i se adresa aparținea unor culturi cu anumite obiceiuri, preconcepții și probleme, dintre care multe ne sunt străine astăzi. Faptul că nu am fost prezenți acolo pentru a auzi tonul și atitudinea cu care s-au spus unele lucruri, precum și contextul cultural și ceea ce se petrecea, care impunea ca anumite lucruri să fie spuse, ar trebui să ne facă și mai sârguincioși și atenți în interpretare. Când vine vorba de siguranța mântuirii, epistola lui Iuda se încadrează în această categorie de pasaje care necesită revelație de la Duhul Sfânt și o atenție sporită la detalii.

    Iuda spune în versetul 3 că, în timp ce dorea să împărtășească cu ei lucruri despre mântuirea comună și despre binecuvântările mântuirii, s-a simțit obligat să-i încurajeze, să-i îndemne și să-i inspire să lupte pentru credință. Scopul lui Iuda a fost să-i încurajeze pe acești credincioși și să le dea speranță, nu să-i descurajeze cu amenințări și frică. Ca principiu general de interpretare, orice cuvânt al Scripturii inspirat de Duhul Sfânt nu va aduce niciodată frică în inima credinciosului, ci credință, speranță și mângâiere. Romani 10:17 spune că auzirea Cuvântului lui Dumnezeu produce credință, iar 1 Corinteni 14:3 ne spune că orice cuvânt de profeție, care este asemenea Cuvântului lui Dumnezeu și inspirat de Duhul Sfânt, aduce oamenilor edificare, îndemn și mângâiere. Dacă citirea acestui pasaj din Iuda ne-a lăsat cu mai multă frică decât credință și speranță, dacă ne-a creat teamă de a ne pierde mântuirea, ceva trebuie să nu fie în întregime corect cu interpretarea noastră. Acesta este un indiciu că Iuda s-ar putea să nu se fi referit aici la posibilitatea credincioșilor adevărați de a-și pierde mântuirea veșnică.

    Revenind la versetul 3, să observăm că Iuda nu îi încurajează pe credincioși să păstreze credința sau să vegheze în ea în sensul trăirii sfinte sau chiar al luptei bune a credinței. În schimb, el folosește o expresie diferită: să lupte cu zel pentru credință. Care credință? Cea care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna. Aici avem un indiciu că Iuda nu se referă la viața sfântă sau încrederea în Dumnezeu, ci în mod specific, la ansamblul sau întregul conținut al credinței, doctrinele corecte ale ei și ale harului care le-au fost vorbite inițial de apostoli. Iuda vrea să-i încurajeze pe credincioși să lupte pentru credințele și convingerile lor din Evanghelie și să le păzească de oamenii neevlavioși și de oricare alte posibile erezii, nu să „lupte” cu ei înșiși pentru a nu-și pierde credința. De ce trebuia Iuda să-i încurajeze în acest domeniu? Pentru că anumiți oameni neevlavioși s-au strecurat în biserică pe neobservate și schimbau harul în desfrânare. Ei nu-L recunoșteau pe Isus Cristos ca Dumnezeu. Din descrierea lui Iuda, acești oameni erau necredincioși care s-au alăturat în mod conștient bisericii, încercând să-i convingă pe credincioși prin argumente, că poate Isus nu e singura cale de mântuire, că poate ar trebui să fie mai toleranți cu toți oamenii deoarece Dumnezeu îi iubește și că poftele fizice sunt normale și nu pot fi negate.

    Cartea lui Iuda pare o carte foarte potrivită și pentru vremurile în care trăim și probabil că nu întâmplător se află la sfârșitul Bibliei înainte de Apocalipsa. Dacă o citim cu atenție, nu putem decât să observăm că descrie în detaliu ce se întâmplă acum în lume cu propaganda LGBTQ, cu știința și dezvoltarea tehnologică ridicându-se deasupra lui Dumnezeu și încercând să-L excludă în totalitate și cu un număr tot mai mare de oameni influenți care susțin că Isus nu este singura cale de salvare și că mântuirea poate fi găsită în orice religie a lumii. De exemplu, nu știu dacă ați auzit vreodată de ea, dar există o carte numită Secretul, care vorbește despre obținerea a tot ceea ce dorești în viață prin Legea Atracției și plasează toate religiile în aceeași categorie. Această carte îl numește pe Dumnezeu un câmp imens de energie, o minte supremă, o conștiință sau o sursă creatoare din care toți oamenii fac parte și fiecare religie are propriul nume pentru ea. Oprah Winfrey, o persoană foarte influentă din Statele Unite ale Americii, despre care se presupune că este creștină, a spus public că ea nu crede că Isus Cristos este singura cale către mântuire. Ea a prezentat chiar argumente care par solide pentru inimile și mințile ce nu sunt ancorate în Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, majoritatea filmelor realizate de Hollywood sau Netflix în ultima vreme promovează agenda LGBTQ într-un fel sau altul, în numele iubirii și toleranței. Nu numai atât, dar multe dintre filme îi pun pe creștini în mod intenționat într-o lumină proastă, în contrast cu știința, de parcă aceștia ar fi foarte înguști, miopi și neagă mereu știința. Acest lucru nu este adevărat. Oameni influenți și chiar pastori de biserici, încep să promoveze ideea că adulterul, homosexualitatea și căsătoriile între persoane de...

  • Sesiunea 10 - Rămânerea în credință (Seria

    Sesiunea 10 - Rămânerea în credință (Seria "Salvați pentru eternitate")

    · Redescoperă Evanghelia

    OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA VIII)

    Romani 11:16-24 (Severitatea lui Dumnezeu)

    Romani 11:16–24 (NTR)16 Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, și plămădeala este sfântă; și dacă rădăcina este sfântă, și ramurile sunt sfinte.17 Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului,18 nu te făli față de ramuri. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine.19 Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.”20 Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinței lor, și tu stai în picioare prin credință: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te!21 Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile firești, nu te va cruța nici pe tine.22 Uită-te dar la bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: asprime față de cei ce au căzut și bunătate față de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat și tu.23 Și chiar ei, dacă nu stăruiesc în necredință, vor fi altoiți, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăși.24 Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiți ei, care sunt ramuri firești în măslinul lor?

    Ori de câte ori le spun oamenilor despre bunătatea și dragostea lui Dumnezeu, aproape întotdeauna există cineva care cere echilibru și spune că ar trebui să predic și despre severitatea Lui. Apoi citează versetul 22 din Romani 11: „Știi, Dumnezeu este bun, dar El este și sever, așa că ai grijă! El ți-a dat o șansă să te pocăiești, dar acum trebuie să dovedești că ai meritat-o și să-ți faci ordine în viață, altfel s-a terminat cu tine!” Și ne mirăm de ce necredincioșii nu se entuziasmează de această așa-zisă Evanghelie! Acest text, și în special versetul 22, ridică următoarele întrebări: Cui se adresează apostolul Pavel? Ce înseamnă să fii „tăiat”? Care este semnificația condiției „dacă vei continua în bunătatea Lui”? Mulți credincioși susțin că Pavel vorbește aici creștinilor ca persoane individuale care pot fi tăiate de la mântuirea lor dacă nu continuă să trăiască în credință. Să vedem împreună de ce nu este adevărat acest lucru!

    În primul rând, dacă ne uităm la context, pasajul în sine poate, la prima vedere, să pară contradictoriu. Căci cum ar putea apostolul Pavel să scrie despre ramurile tăiate în versetul 22 și apoi, în aceeași suflare, să se întoarcă și să spună că darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile în versetul 29? Care afirmație este reală? Ne spune Pavel că un creștin își poate pierde mântuirea sau vorbește despre altceva? În al doilea rând, cine sunt „ei” care au fost tăiați și cine sunteți „voi” care ați fost altoiți? Pavel nu vorbește nici despre persoane individuale și nici despre biserică ca întreg. El vorbește despre două grupuri de oameni — evrei și neamuri:

    Romani 11:13 (NTR)13 V-o spun vouă, neamurilor: Întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea.

    Națiunea Israel, ca și comunitate, a fost „tăiată”, iar neamurile, ca și grup, au fost altoiți. Evreilor li s-a arătat favoare de la Domnul, dar nu au acceptat-o (deși anumiți evrei individuali au primit-o, cum ar fi Pavel însuși și apostolii lui Isus). Dumnezeu a întins mâna către evrei cu dragoste, dar ei I-au întors spatele, iar acum favoarea Lui este extinsă asupra neamurilor. Dumnezeu dorește să binecuvânteze pe toată lumea, dar nu toată lumea primește binecuvântarea Lui. Motivul pentru care „au fost tăiați” sau pentru care „severitatea lui Dumnezeu” s-a manifestat înspre ei, nu a fost nivelul lor scăzut de sfințenie și de fapte bune, ci necredința în Isus. Evreii au încercat să câștige favoarea Lui ca și grup și au fost tăiați. Aceasta sună a judecată divină, ca și cum Dumnezeu i-ar fi respins. Dar uite ce spune Pavel:

    Romani 11:1, 2, 11, 20 (NTR)1 Atunci întreb: Și-a respins Dumnezeu poporul? În niciun caz! Căci și eu sunt israelit, din urmașii lui Avraam, din seminția lui Beniamin.2 Dumnezeu nu Și-a respins poporul, pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu știți ce spune Scriptura despre Ilie, cum se roagă el lui Dumnezeu împotriva lui Israel?…11 Prin urmare, întreb: s-au împiedicat ei în așa fel, încât să cadă pentru totdeauna? În niciun caz, ci, datorită alunecării lor, mântuirea a ajuns la neevrei, pentru a-i face pe israeliți geloși.…20 Așa este. Ele au fost rupte prin necredință, iar tu stai în picioare prin credință! Prin urmare, nu te îngâmfa, ci teme-te!

    Condamnarea necredinței este autoprovocată, refuzănd binecuvântările Lui nu vei fi binecuvântat, ci blestemat. Acesta este motivul pentru care Pavel le avertizează pe neamuri să „continue în bunătatea lui Dumnezeu”. Mai mult decât atât, merită menționat că poporul Israel a fost „tăiat” ca națiune ÎNAINTE să creadă vreodată în Cristos, nu după ce au crezut în Cristos. Ca națiune, și nu ca indivizi, ei au respins harul prin credință fără fapte, deoarece poporul Israel era foarte concentrat asupra Legii și a îndreptățirii prin fapte. Iată modul greșit de a interpreta textul despre severitate: „Trebuie să muncesc din greu pentru Dumnezeu și să țin 100% din poruncile Lui pentru a nu fi tăiat”. Așa credeau evreii și aceasta a dus la căderea lor. Mizând pe comportamentul sau purtarea lor, ei au respins harul lui Dumnezeu.

    În al treilea rând, „tăierea” (sau separarea) poporului Israel este temporară, nu veșnică. Se referă la orbirea temporară față de Evanghelie, ca națiune. Ce înseamnă asta mai concret? Înseamnă că Dumnezeu și-a redus intenționt activitatea de a revela Evanghelia unei națiuni în masă din cauza necredinței lor. Cu alte cuvinte, El nu a făcut ceva deliberat împotriva lor pentru a-i pedepsi, dar și-a retras temporar iluminarea față de Evanghelie, deoarece majoritatea evreilor au respins oferta de har a lui Dumnezeu prin credință. Asta nu înseamnă că evreii individuali nu pot fi salvați. În mod similar, faptul că neamurile au favoare nu înseamnă că ele toate Îl primesc pe Cristos. Uneori, Dumnezeu își reduce activitatea de iluminare în națiunile în care majoritatea persoanelor Îl resping și Își redirecționează eforturile către națiuni mai cooperante. De aceea, Pavel le laudă pe neamuri și le încurajează să continue în bunătatea lui Dumnezeu. Romani 11 este un avertisment pentru cei care, la fel ca evreii, refuză cu încăpățânare harul și bunătatea lui Dumnezeu. Ei se deconectează pe ei înșiși de sursa binecuvântării și a mântuirii.

    1 Corinteni 15:1–2 (A te ține ferm)

    1 Corinteni 15:1–2 (NTR)1 Fraților, vă fac cunoscută Evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care ați și primit-o, în care stați fermi2 și prin care sunteți și mântuiți dacă vă țineți strâns de cuvântul pe care vi l-am vestit. Altfel, ați crezut degeaba.

    Pentru mulți oameni, acest pasaj pare să arate că Dumnezeu dă mântuirea, ca pe urmă să o ia înapoi. O simplă citire implică faptul că Evanghelia ne-a salvat, dar nu continuă să ne salveze decât dacă noi ne ținem ferm de ea. Unii folosesc acest pasaj pentru a spune că credincioșii își pot pierde mântuirea. Alții spun că el arată că cei care sunt conside...

  • Sesiunea 9 - Păcatul de neiertat (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    Sesiunea 9 - Păcatul de neiertat (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    · Redescoperă Evanghelia

    OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA VII)

    Matei 18:21–35 (Robul nemilostiv)

    Matei 18:21–35 (NTR)21 Atunci Petru s-a apropiat și L-a întrebat: ‒ Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu când va păcătui față de mine? Până la șapte ori?22 Isus i-a zis: ‒ Eu nu-ți zic să-l ierți până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.23 De aceea Împărăția Cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să-și încheie socotelile cu sclavii săi.24 Când a început să facă socotelile, a fost adus la el unul care-i datora zece mii de talanți.25 Dar fiindcă nu avea cu ce să plătească, stăpânul a poruncit să fie vândut el, soția lui, copiii lui și tot ce avea, pentru a fi plătită datoria.26 Atunci sclavul, aruncându-se la pământ, i s-a închinat și a zis: „Mai ai răbdare cu mine și-ți voi plăti tot!“.27 Stăpânului acelui sclav i s-a făcut milă de el, așa că l-a lăsat și i-a iertat datoria.28 După ce a ieșit, sclavul acela l-a găsit pe unul dintre confrații lui care-i datora o sută de denari. El l-a înșfăcat și-l strângea de gât, zicând: „Plătește ce-mi datorezi!“.29 Atunci confratele său, aruncându-se la pământ, l-a rugat și a zis: „Mai ai răbdare cu mine și-ți voi plăti“.30 Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l-a aruncat în închisoare până când avea să plătească datoria.31 Când confrații lui au văzut cele întâmplate, s-au întristat foarte tare. Ei s-au dus și i-au povestit stăpânului lor tot ce se întâmplase.32 Atunci stăpânul lui l-a chemat la el și i-a zis: „Sclav rău, eu ți-am iertat ție toată datoria aceea, pentru că m-ai rugat!33 Nu trebuia oare să ai și tu milă de confratele tău, așa cum am avut eu milă de tine?“.34 Stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna călăilor, până când avea să plătească toată datoria.35 Tot așa vă va face și Tatăl Meu ceresc, dacă fiecare dintre voi nu-l iartă din inimă pe fratele său.

    Un alt text biblic, chiar mai dur pe aceeași idee, este următorul din Matei 6:14–15:

    Matei 6:14–15 (NTR)14 Căci, dacă le iertați oamenilor nelegiuirile, vi le va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc,15 dar, dacă nu le iertați oamenilor nelegiuirile, nici Tatăl vostru nu vă va ierta nelegiuirile voastre.

    Obiecția adusă de unii credincioși pe baza acestor două pasaje este că, dacă tu, ca și copil al lui Dumnezeu, nu reușești să-i ierți pe alții așa cum ai fost și tu iertat, datoria inițială a păcatului tău va fi reinstituită și îți vei pierde mântuirea veșnică. La prima vedere, aceste pasaje par să ne spună că iertarea lui Dumnezeu, mântuirea noastră, este condiționată de cât iertăm noi altora și dacă nu facem asta, Dumnezeu ne va restabili păcatele, chiar și după ce am fost iertați inițial.

    Trebuie să remarcăm faptul că ceea ce Matei 18:21–35 transmite este în contextul Legii iudaice. În acel moment, când Isus a dat pilda, El nu murise încă pe cruce și nimeni din audiența Sa nu fusese încă născut din nou. Din această cauză, trebuie să ne dăm seama că Isus, în timpul vieții Sale înainte de cruce, a făcut trecerea de la Legea lui Moise la Evanghelie. Cele mai multe dintre lucrurile pe care El le-a spus au fost în contextul vechiului legământ, pentru că publicul Său era familiarizat cu acesta, în timp ce câteva lucruri priveau înainte și vorbeau despre viitorul nou legământ. Natura condiționată a spuselor Lui din această pildă seamănă foarte mult cu Legea lui Moise. Isus, de-a lungul slujirii Sale pe pământ, a luat Legea lui Moise și a ridicat-o la cele mai stricte standarde. El a vorbit despre spiritul ei, despre intențiile și motivațiile inimii, nu doar despre faptele exterioare. Arătând extremele Legii, Isus îi pregătea pentru ceea ce urma: noul legământ al harului lui Dumnezeu prin Cristos. Isus l-a folosit pe apostolul Pavel pentru a învăța pe neamuri acel har. Predica de pe Munte (Matei 5–6) amplifică Legea lui Moise, iar această pildă merge pe aceeași idee.

    Astfel, ea nu spune că Dumnezeu poate revoca mântuirea pentru cei care sunt mântuiți și ale căror păcate au fost iertate prin ispășirea lui Isus Cristos. Acest lucru ar fi împotriva multor scripturi care arată că suntem în siguranță în Cristos din momentul mântuirii noastre. Aceasta ar contrazice chiar și multe din cuvintele lui Isus. Să aruncăm o privire mai atentă la această pildă.

    În primul rând, Isus nu spune nimic de genul că acei oameni neiertători vor fi aruncați în iad. În al doilea rând, modul în care slujitorul îi cere milă împăratului precum și cererea sa de a-i acorda mai mult timp pentru a plăti datoria arată că acest individ nu înțelege realitatea situației. El crede că poate să-și plătească datoria păcatului prin efort propriu, dar nimeni nu poate face aceasta. Numai Cristos a realizat această plată pentru păcatele oamenilor pe cruce. În al treilea rând, observați că nimeni nu a plătit pentru datoria acestui slujitor în această pildă, ci ea a fost iertată, adică a fost trecută cu vederea. Ca și copil al lui Dumnezeu, tu trebuie să înțelegi că nu ești doar iertat, ci ești și justificat! Când un soț și o soție se ceartă, s-ar putea să aducă în discuție, adesea, lucruri din trecut. În timp ce soțul și-a iertat soția (sau invers), în momentul în care vorbește din nou despre acel conflict din trecut, el dovedește că nu a justificat-o. Dumnezeu este cu totul diferit. El spune: „Nu-mi mai aduc aminte de păcatele voastre” (Evrei 8:12).

    Justificarea sau achitarea înseamnă ca nu ai păcătuit niciodată și că nu vei mai fi vreodată învinovățit de păcat.

    Ești ”incondamnabil”, iar acesta este un concept teologic fundamental.

    Dumnezeu nu te-a iertat doar în sensul că-ți trece cu vederea păcatele, El nu a oferit doar o ispășire sau o acoperire pentru păcatele tale. Acestea sunt conceptele vechiului legământ. Cineva a plătit cu sânge nevinovat pentru păcatele tale și pentru păcatele lumii întregi. Evrei 10 spune că „Isus ți-a luat păcatele” odată pentru totdeauna. Iertarea înseamnă a trece cu vederea greșelile fără a face nicio plată pentru ele, iar Dumnezeu ne-a iertat doar în sensul că nu noi am fost cei care am făcut plata pentru păcate. Însă, noi am fost îndreptățiți, ceea ce este dincolo de iertare, pentru că păcatul a fost și plătit complet, nu doar trecut cu vederea de Dumnezeu.

    Toate păcatele noastre au fost luate de Cristos. De aceea, înainte de cruce, trebuia să iertăm înainte de a fi iertați dar după lucrarea Lui, noi suntem înainte de toate, iertați complet și definitiv. Da, ar trebui să iertăm în continuare, dar nu ca o condiție a mântuirii.

    Credincioșii în Cristos nu mai sunt sub Legea lui Moise și nici mântuirea nu este sub condiția ascultării.

    Neiertarea este un păcat ca oricare altul. Apostolul Pavel scrie următoarele cuvinte despre iertare:

    Efeseni 4:32 (NTR)32 Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, plini de compasiune, și iertați-vă unii pe alții, așa cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi, în Cristos.Coloseni 3:13 (NTR)13 îngăduindu-vă unii pe alții și iertându-vă unii pe alții dacă cineva are o plângere împotriva altcuiva. Așa cum v-a iertat Domnul, tot astfel să vă iertați și voi!

    Observă aici că Dumnezeu este Cel ce te-a iertat mai întâi.

    Apoi ești chemat să ierți, dar nu sub amenințarea de a-ți pierde iertarea proprie.

    Pasajele s...

  • Sesiunea 8 - Rămânerea în viță (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    Sesiunea 8 - Rămânerea în viță (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    · Redescoperă Evanghelia

    OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA VI)
    Ioan 15:1–6 (Rămânerea în viță)

    Ioan 15:1–6 (BTF2015)1 Eu sunt adevărata viță și Tatăl meu este viticultorul.2 Pe fiecare mlădiță ce este în mine neaducând rod, El o îndepărtează; și pe fiecare mlădiță care aduce rod, o curăță, ca să aducă mai mult rod.3 Voi sunteți deja curați din cauza Cuvântului pe care vi l-am vorbit.4 Rămâneți în Mine și Eu în voi. Așa cum mlădița nu poate aduce rod de la ea însăși, decât dacă rămâne în viță, tot așa nici voi, decât dacă rămâneți în Mine.5 Eu sunt vița, voi mlădițele; cel ce trăiește în Mine și Eu în el, acesta aduce mult rod, pentru că fără Mine, nu puteți face nimic.6 Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca o mlădiță și se usucă; și oamenii le adună și le aruncă în foc și sunt arse.

    Acest pasaj este adesea folosit pentru a-i învăța pe creștini că își pot pierde mântuirea. Este ușor de înțeles de ce gândesc ei așa, mai ales când ne uităm la versetele 2 și 6: „Pe fiecare mlădiță ce este în Mine neaducând rod, El o îndepărtează”; „Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară și ars”. În special, expresia „în Mine”, care este folosită de două ori, sugerează aparent o pierdere a mântuirii. Mlădițele care nu dau roade – semnele mântuirii – sunt adunate și „aruncate în foc”, un simbol clar al judecății veșnice. Întrebarea se pune totuși că, din moment ce aceste mlădițe care se îndreaptă spre iad erau inițial „în” Isus, înseamnă aceasta oare că ele reprezentau credincioși adevărați care și-au pierdut mântuirea? A fi „în” viță în această pildă este totuna cu a fi mântuit? Aș sugera că răspunsul este nu și cred că aceasta este concluzia corectă din câteva motive. În primul rând, cuvântul grecesc tradus cu verbul „a îndepărta” sau „a tăia” din versetul 2 este airo, care înseamnă de fapt „a ridica de la pământ” sau „a ridica cu scopul de a ține, de a purta”. Traducerea „The Passion Translation (TPT)” a Bibliei pare să ofere o redare mai exactă a acestui cuvânt în primele două versete din Ioan 15:

    Ioan 15:1–2 (TPT)1 Eu sunt o adevărată viță încolțită, iar fermierul care îngrijește vița este Tatăl meu.2 El are grijă de mlădițele legate de Mine, prin a ridica și propti mlădițele fără rod și prin a curăți fiecare mlădiță rodnică pentru a da o recoltă mai mare.

    Același cuvânt grecesc airo este folosit în Ioan 5:8 pentru verbul „a ridica” atunci când Isus îi spune ologului de la piscina Betesda să-și ridice patul și să meargă. Apoi, în Matei 16:24, când Isus spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”, airo este folosit din nou pentru verbul „a lua (crucea)”. De fapt, orice altă utilizare a acestui cuvânt grecesc airo din Noul Testament este tradusă cu „a înălța” sau „a ridica”, cu excepția lui Ioan 15:2, unde este interpretat ca „a tăia” sau „a înlătura”, și am și o explicație pentru această stare de lucruri. „Lentilele” teologice ale traducătorilor contează foarte mult. Cu toții purtăm anumite „lentile” de interpretare atunci când citim Scriptura, indiferent dacă suntem conștienți de aceasta sau nu. Îi aud uneori pe credincioși spunând: „Eu ascult doar de ceea ce spune Cuvântul”, când de fapt ei ascultă de ceea ce cred ei că spune Cuvântul, de cele mai multe ori. Și ceea ce zic ei că spune Cuvântul este filtrat prin „ochelarii” pe care îi folosesc. Fericiți sunt cei care știu ce fel de ochelari folosesc! Așadar, cred că traducătorii au ales să redea airo drept „a tăia” și „a îndepărta” din cauza înțelegerii lor teologice, dar ar fi trebuit să fie tradus ca „a ridica”. De ce? Pentru că vița de vie este o plantă cățărătoare. Deseori vezi viticultorul cum ridică mlădițele de pe pământ și le leagă cu sfoară de stâlpii viței de vie. Dacă mlădițele stau pe pământ în praf, nu dau roade. În acest pasaj, Isus spune că Tatăl ridică fiecare mlădiță fără rod pentru a o ajuta să aducă rod. El nu așteaptă ocazii de a tăia oamenii, ci de a-i face să dea roade. Aceasta este lucrarea Tatălui. Isus este vița și Tatăl Dumnezeu este viticultorul care se asigură că dăm roade.

    Mai mult, versetul 2 din acest pasaj spune că Dumnezeu, Tatăl, curăță (sau scurtează) orice mlădiță care aduce rod, astfel încât să aducă mai multă roadă. Când Dumnezeu curăță, El o face întotdeauna având în vedere scopul vieții. Chiar și așa-zisa Sa disciplină dă viață. Isus pare să fi înțeles aici potențialul și capacitatea noastră de a interpreta greșit scripturile. Așa că imediat, în versetul următor, El ne spune ce folosește pentru a curăța. „Voi sunteți deja curați din pricina Cuvântului pe care vi l-am vorbit” (Ioan 15:3). Cuvântul grecesc pentru „a curăța” și „a scurta” este același: kataros. Instrumentul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a ne curăța este Cuvântul Său și nu un cancer sau un accident de mașină în care îți pierzi unul din membrele trupului, schimbându-ți astfel viața pentru totdeauna în rău.

    Mai mult decât atât, praful vorbește despre mentalitatea șarpelui. În grădina Edenului, Dumnezeu a blestemat șarpele, spunând: „De acum încolo, praful va fi hrana ta”. Ori de câte ori mlădița este în praf, nu dă roade. Ori de câte ori ne hrănim cu ceea ce se hrănește șarpele, când hrana șarpelui devine atmosfera vieții noastre, nu dăm roade. Dacă continuăm să ne hrănim cu minciunile dușmanului, nu vom da roade. De aceea, Dumnezeu ne înalță și ne curăță prin Cuvântul Său – ca să aducem roade. Faptul că un cuplu are un certificat legal de căsătorie nu înseamnă neapărat că au o căsătorie grozavă. Certificatul validează uniunea, dar viața în uniune este pur relațională. Un certificat nu dă naștere copiilor. Nu uniunea juridică aduce roade, ci uniunea intimă relațională. La fel, în umblarea noastră cu Cristos, uniunea noastră intimă relațională cu El este cea care aduce roade și viață.

    Al doilea motiv pentru care cred că Ioan 15 nu este un pasaj despre posibilitatea credincioșilor de a-și pierde mântuirea este acela că metaforele sunt menite să meargă doar până la un punct. Isus vorbește aici printr-o pildă. El folosește o ilustrație pentru a evidenția o idee. Ca în orice imagine sau pildă, ea poate fi dusă la extremă. În înțelepciunea Sa, Isus folosește o imagine de zi cu zi – în special pentru oamenii Estului din vechime – pentru a transmite un punct spiritual: rodirea și creșterea noastră spirituală continuă aici pe pământ. Imaginea viței de vie, a mlădițelor și a grădinăritului era o referință pe care omul de rând o putea înțelege. Scopul principal al textului din Ioan 15 este de a dovedi că Isus este sursa întregii vieți spirituale. Acest lucru este clar, deoarece concluzia este că a aduce roade vine doar prin a sta în Isus. Așa cum o mlădiță despărțită de viță se va ofili și va muri, tot așa vor fi și oamenii care sunt despărțiți de Cristos. În acest context al rodirii, despărțirea de viță sau de Cristos, precum și ofilirea sau moartea nu se referă la a fi fără Dumnezeu și nemântuiți, ci la a avea „dezactivate” în viața noastră anumite părți din întregul corp al adevărului deplin revelat în Scriptură cu privire la ce a realizat Cristos pentru noi, ce ni se cuvine, cine suntem cu adevărat în Cristos și cum ar trebui să arate viața noastră. Și această poate fi din lipsă de cunoștință, revelație și înțelegere datorită învățăturilor greșite sau din eșuarea în a menține credința proaspătă și puternică mereu în domeniile în care am fost luminați. Biblia spune la Ioan 8:32 că vom cunoaște adevărul...

  • Sesiunea 7 - Cele zece fecioare (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    Sesiunea 7 - Cele zece fecioare (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    · Redescoperă Evanghelia

    OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA V)
    Matei 25:1–13 (Cele zece fecioare)

    Matei 25:1–13 (NTR)1 Atunci, Împărăția Cerurilor va fi asemănată cu zece fecioare care și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea mirelui.2 Cinci dintre ele erau nesăbuite, iar cinci erau înțelepte.3 Cele nesăbuite nu au luat cu ele și ulei atunci când și-au luat candelele,4 dar cele înțelepte, alături de candele, au luat cu ele și ulei în vase.5 Mirele întârzia, astfel că ele au ațipit toate și au adormit.6 La miezul nopții a răsunat un strigăt: „Iată mirele! Ieșiți-i în întâmpinare!“.7 Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat și și-au pregătit candelele.8 Cele nesăbuite le-au zis celor înțelepte: „Dați-ne și nouă din uleiul vostru, pentru că ni se sting candelele!“.9 Dar cele înțelepte au răspuns, zicând: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă și nici vouă! Duceți-vă, mai degrabă, la cei ce vând ulei și cumpărați-vă!“.10 În timp ce se duceau să cumpere ulei, a venit mirele. Cele ce erau pregătite au intrat la nuntă împreună cu el, iar ușa a fost închisă.11 Mai târziu au venit și celelalte fecioare și au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!“.12 Dar el, răspunzând, a zis: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc“.13 Prin urmare, vegheați! Căci nu știți nici ziua, nici ora când vine Fiul Omului.

    Cea mai comună interpretare a acestei pilde este că acele zece fecioare reprezintă copii ai lui Dumnezeu născuți din nou și aparținând Împărăției Sale, care au fost mântuiți cu toții la un moment dat. Apoi unii dintre ei și-au pierdut mântuirea din cauza lipsei de veghere în moralitate și fapte bune.

    Să analizăm mai întâi ceea ce știm sigur despre această pildă. În primul rând, pilda este despre Împărăția Cerurilor, despre un mire care este regele Isus și despre zece fecioare care reprezintă biserica vizibilă a lui Cristos. În al doilea rând, acțiunea din această pildă are loc între prima și a doua venire a lui Isus. În al treilea rând, asprimea răspunsului mirelui din versetul 12 — „Nu te cunosc” sau „Nu te-am cunoscut niciodată” — arată foarte clar că această pildă este despre o problemă eternă de viață și de moarte, respectiv chestiunea mântuirii veșnice în Împărăţia lui Dumnezeu sau a pedepsei veşnice. În al patrulea rând, este, de asemenea, evident că atunci când a venit mirele, făcând aluzie la a doua venire a lui Isus, unele dintre acele fecioare, reprezentând unii creștini, au participat la nunta Mielului. Aceasta înseamnă că au intrat în rai, în timp ce ceilalți au fost respinși și au mers în iad. Au mai rămas doar trei lucruri de elucidat: (1) În primul rând, ce reprezintă untdelemnul din lămpi și uleiul în plus din vase? (2) În al doilea rând, oamenii respinși au fost născuți din nou cu adevărat sau nu? (3) În al treilea rând, ce înseamnă veghere?

    Uleiul în Vechiul Testament era folosit pentru a unge pe împărați și pe preoți. Era o imagine a ungerii în vederea lucrării pentru Dumnezeu:

    1 Samuel 16:13 (NTR)13 Samuel a luat cornul cu ulei și l-a uns (pe David) în mijlocul fraților lui, iar Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea. După toate acestea, Samuel s-a ridicat și a plecat la Rama.

    În Noul Testament, credincioșii sunt unși cu Duhul Sfânt, așa cum vedem în aceste pasaje:

    Faptele Apostolilor 10:38 (NTR)38 cum Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Isus din Nazaret, Care mergea pretutindeni, făcând bine și vindecându-i pe toți cei ce erau asupriți de Diavolul, căci Dumnezeu era cu El.2 Corinteni 1:21 (NTR)21 Cel Care ne întărește împreună cu voi, în Cristos, și Care ne-a uns, este Dumnezeu.1 Ioan 2:20 (NTR)20 Însă voi aveți ungerea de la Cel Sfânt și voi cunoașteți toate lucrurile.1 Ioan 2:27 (NKJV)27 Cât despre voi, ungerea pe care ați primit-o de la El rămâne în voi și nu aveți nevoie să vă învețe cineva. Dar, așa cum ungerea Lui vă învață cu privire la toate lucrurile – iar ea este adevărată și nu este o minciună – rămâneți în El, așa cum v-a învățat ea.

    Isus a fost uns cu Duhul Sfânt, iar credincioșii sunt, de asemenea, unși cu Duhul Sfânt în timpul mântuirii. 1 Ioan 2:27 spune că ungerea pe care credincioșii au primit-o de la El rămâne în ei și îi învață toate lucrurile. Conform cu Ioan 14:16, 14:26 și 16:13, Duhul Sfânt este Ajutorul dat credincioșilor să fie cu ei pentru totdeauna, să-i învețe toate lucrurile și să-i conducă în tot adevărul. Așadar, uleiul din pilda fecioarelor este o imagine a Duhului Sfânt. Lumina lămpilor reprezintă fapte bune, moralitate, roade ale Duhului sau diferite acte divine ale Duhului, cum ar fi vindecarea bolnavilor, scoaterea demonilor și învierea morților.

    Acum, care este diferența dintre uleiul prezent deja în lămpi și cel din vasele suplimentare? Pe de o parte, pe baza lui Ioan 14:16 și 1 Ioan 2:27, știm că, odată ce Duhul Sfânt vine în credincioși, El rămâne în ei pentru totdeauna. El nu mai vine și pleacă așa cum făcea în Vechiul Testament cu poporul lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Efeseni 1:13–14 întărește această prezență veșnică a Duhului Sfânt în credincioși, afirmând că El este o pecete a mântuirii, o garanție a moștenirii credincioșilor până când aceștia dobândesc stăpânirea deplină a ei:

    Efeseni 1:13–14 (NTR)13 În El și voi, după ce ați auzit Cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, și ați crezut în El, ați fost sigilați cu Duhul Sfânt Cel promis,14 Care este o garanție a moștenirii noastre până la răscumpărarea celor ce sunt posesiunea lui Dumnezeu, spre lauda gloriei Lui.

    Cuvântul grecesc tradus „garanție” în acest pasaj (gr. arrabon) este un termen legal și comercial care înseamnă prima rată, depozit, avans sau angajament. Reprezintă o plată care obligă partea contractantă să efectueze plăți suplimentare. Când Dumnezeu le-a dat credincioșilor Duhul Sfânt, S-a angajat să le dea toate binecuvântările ulterioare ale vieții eterne, precum și o mare răsplată în cer cu El. În concluzie, cele cinci fecioare pentru care lămpile au încetat să mai ardă nu pot reprezenta credincioși cu adevărat născuți din nou, care au avut odată Duhul Sfânt în ei ca pecete și apoi L-au pierdut.

    Pe de altă parte, o privire mai atentă asupra Scripturii, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, va dezvălui că Duhul Sfânt poate veni peste oameni doar pentru o perioadă, pentru ca aceștia să îndeplinească unele sarcini divine sau chiar să facă fapte bune. Însă, nu este necesar ca Duhul Sfânt să rămână în ei într-un mod salvator. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt vine peste ei, dar nu în ei. Câteva exemple din Vechiul Testament îi includ pe Samson, care a primit spiritul și ungerea de putere, împăratul Saul, care a primit spiritul profeției, Iosua și regele Solomon, care au primit amândoi duhul înțelepciunii în diferite măsuri. Toți acei oameni „au luminat” pentru un timp prin ungerea Duhului Sfânt, fără a fi mântuiți în timpul vieții lor, pentru că Isus nu venise încă. În acel moment al istoriei, ei aparțineau împărăției întunericului.

    Venind în Noul Test...

  • Sesiunea 6 - Cartea vieții (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    Sesiunea 6 - Cartea vieții (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    · Redescoperă Evanghelia

    1 Timotei 4:1–5 (Depărtarea de credință)

    1 Timotei 4:1-5 (VDCL)1 Duhul însă spune lămurit că în vremurile din urmă unii se vor lepăda de credință, luând aminte la duhuri amăgitoare și învățături de draci,2 care vorbesc minciuni în fățărnicie, înfierați în cugetul lor, ca și cu fierul roșu,3 oprind căsătorirea și poruncind a se feri de mâncări, pe care Dumnezeu le‐a făcut să fie luate cu mulțumiri de cei credincioși și care au cunoscut pe deplin adevărul.4 Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat dacă se ia cu mulțumiri;5 căci este sfințit prin Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciune.

    Primele două versete din textul de mai sus afirmă că în vremurile din urmă unii oameni se vor lepăda de credință acordând atenție spiritelor înșelătoare și doctrinelor demonilor, fără să-și dea seama de acest lucru bineînțeles, și din ipocrizie vor vorbi minciuni, conștiința acestora fiind însemnată cu fierul roșu. Mulți creștini cred că lepădarea de credință din aceste verste se referă la pierderea mântuirii veșnice, pentru că ei interpretează duhurile înșelătoare și învățăturile demonilor ca păcate imorale care, în cele din urmă, îi vor face pe unii creștini autentici să-și piardă mântuirea. Însă, te invit să luăm lucrurile pe rând și să vedem mai întâi în ce constau aceste învățături greșite și apoi cine sunt acei „unii” care se vor lepăda de credință, la ce fel de credință se referă și ce înseamnă această îndepărtare.

    Înainte de toate, aș dori să menționez că verbul „a lepăda” din versetul 1 ales de traducerea Cornilescu pentru a transla cuvântul grecesc apostesontai (îndemnând îndepărtare sau distanțare) este unul mult prea sever care transmite ideea de renunțare definitivă și ireversibilă la credință, în deplină conștiență de cauză a persoanei. Exclude posibilitatea persoanei de a fi înșelată (vezi expresia duhuri amăgitoare din versetul 1) sau îndepărtarea să fie una temporară cu posibilitatea de revenire. O traducere mai fidelă a acestui verset ar fi următoarea:

    1 Timotei 4:1-5 (BTF2015)1 Iar Duhul spune în mod clar că, în timpurile din urmă, unii se vor depărta de credință, dând atenție duhurilor amăgitoare și doctrinelor dracilor.

    Versetele 3 și 4 descriu unele dintre lucrurile și doctrinele pe care acești oameni le promovează și anume: interzicerea căsătoriei și abținerea de la anumite mâncăruri. Lucrurile relatate aici nu sunt păcate imorale și plăceri trupești în care oamenilor le place de obicei să trăiască, ci mai degrabă „alte căi aparent bune” și ascetice de a dobândi neprihănirea. Ele sunt învățături și doctrine, dar nu păcate.

    Aceste învățături sunt îmbrăcate într-o înfățișare de sfințenie ceea ce le face foarte subtile și înșelătoare. Judecând după natura lor, se pare că cei care le propagau, încercau să fie sfinți prin fapte în loc de credință. Ei credeau că sfințenia vine din respectarea strictă a unui set de reguli. Aceste doctrine par să se asemene cu Legea lui Moise și să fie de natură iudaică. Cine pot fi oare acești oameni? Din moment ce pasajul vorbește de o îndepărtare de credință înseamnă că acei oameni au avut contact la un moment dat cu învățătura curată a mântuirii numai prin credința în Cristos. Ei fie au fost atât de convinși încât au fost și născuți din nou, sau s-au alăturat doar bisericii pentru o vreme, însă nu au putut să renunțe pe deplin la Legea lui Moise și nu fuseseră născuți din nou niciodată. Pavel îi numește ipocriți și mincinoși din cauză că una predicau altora, însă ei făceau exact invers în viața lor privată, iar conștiința lor a ajuns să fie insensibilă datorită trăirii lor constante în acel stil de viață. Ei nu mai vedeau seriozitatea contradicției din viața lor din dorința de a apărea în fața oamenilor ca fiind religioși și sfinți. După cum zona în care un animal însemnat cu fierul roșu devine amorțită și insensibilă la durere, așa și conștiința acestor oameni se desensibilizase. Din această cauză, apostolul Pavel descrie conștiința lor ca fiind însemnată cu fierul roșu.

    E foarte posibil ca acei „unii” influențați de învățăturile iudeilor să fie chiar lideri (păstori și învățători) ai bisericii lui Cristos din Efes, din moment ce ereziile avea legătură cu doctrine care de obicei sunt predicate din față. Mai mult decât atât, în 1 Timotei 1:7, ei sunt descriși ca dorind să fie învățători ai Legii. Dacă aceștia erau născuți din nou, ei îl iubeau probabil pe Dumnezeu, erau mântuiți veșnic prin har, dar din când în când erau „mușcați” de auto-neprihănirea propagată de adepții Legii lui Moise și se concentrau în principal pe faptele lor bune pentru a-I plăcea lui Dumnezeu aici pe pământ, iar aceasta era din cauza lipsei de înțelegere și revelație. Ei nu erau încă pe deplin stabiliți în Cristos și în credința în adevăr în toate domeniile. Aceasta nu înseamnă că își pierduseră mântuirea veșnică, ci că în viața lor de zi cu zi, ei se bazau mai mult pe neprihănirea lor de sine pentru a atrage favoarea lui Dumnezeu, în loc să aplice aceeași credință simplă pe care au avut-o la momentul mântuirii. Așadar, depărtarea lor de credință nu era o cădere ireversibilă din credință, ci o îndepărtare temporară sau limitată doar la unele aspecte ale vieții lor de credință. La fel se întâmplă și în ziua de azi cu mulți creștini autentici din trupul lui Cristos care mai alunecă din când în când în neprihănire de sine sau nu au o credință deplină în adevăr în toate domeniile vieții lor. Pavel nu a avut în vedere aici pierderea mântuirii veșnice. O mulțime de creștini născuți din nou, care sunt încă legaliști și auto-neprihăniți, vor merge în continuare în rai.

    Din acest pasaj putem extrage și niște principii generale de credință. De exemplu, minciuna diavolului va avea întotdeauna ca rezultat o mântuire bazată pe fapte. Aceasta este atrăgătoare deoarece o religie orientată spre fapte bune pare impresionantă, sfântă și dreaptă pentru alții. Putem examina religie cu religie și vom observa că toate se bazează pe ceea ce faci sau nu faci. Se crede că, astfel, Dumnezeu este îmbunat în cerințele Lui, sau, cu alte cuvinte, lucrările omenești bune Îl temperează, Îl înduplecă pe Dumnezeu. Însă, toate aceste învățături sunt satanice și alimentate de demonic. Adevăratul creștinism nu se bazează deloc pe fapte și lucrări umane, ci numai pe harul lui Dumnezeu.

    Religiile false ne învață că trebuie să lucrăm pentru salvare, dar creștinismul adevărat ne învață că Dumnezeu a făcut totul în Cristos.

    Aceasta este o modalitate de a identifica falsurile în învățături. Minciunile lui Satan se referă întotdeauna la același lucru: spiritualitatea realizată prin efort uman și nu bazată doar pe Cristos.

    Apocalipsa 3:1–5 (Cartea vieții)

    Apocalipsa 3:1–5 (NTR)1 Îngerului bisericii din Sardes scrie-i: «Acestea sunt cuvintele pe care le spune Cel Ce are cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu și cele șapte stele: știu faptele tale. Ai reputația că trăiești, dar ești mort.2 Trezește-te și consolidează lucrurile rămase, care sunt pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu.3 Adu-ți aminte, deci, ce ai primit și auzit! Păzește-le și pocăiește-te! Dacă însă nu te trezești, voi veni ca un hoț și nicidecum nu vei ști la ce oră voi veni la tine.4 Ai totuși în Sardes câteva nume care nu și-au pătat hainele.
  • Sesiunea 5 - Mulți se vor poticni (Seria

    Sesiunea 5 - Mulți se vor poticni (Seria "Salvați pentru eternitate")

    · Redescoperă Evanghelia

    OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA III)

    Galateni 5:19–21 (Practicarea faptelor firești)

    Galateni 5:19–21 (NTR)19 Faptele firii pământești sunt evidente și sunt acestea: preacurvia, necurăția, depravarea,20 idolatria, vrăjitoria, dușmăniile, cearta, invidia, furiile, ambițiile egoiste, neînțelegerile, dezbinările,21 geloziile, bețiile, îmbuibările și alte lucruri precum acestea. Vă avertizez, așa cum am făcut-o și înainte, că toți cei ce practică astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

    Unii predicatori folosesc acest pasaj pentru a-i amenința pe creștini că, dacă practică în mod obișnuit faptele firii pământești descrise în text, își pot pierde oricând mântuirea fără să știe. În primul rând, așa cum am demonstrat în secțiunea anterioară, a moșteni Împărăția echivalează cu a fi mântuit. În al doilea rând, Pavel nu spune că acei oameni care practică faptele firii pământești vor fi dezmoșteniți dintr-o stare de moștenitori, ci că ei nu vor moșteni nimic de la bun început. În al treilea rând, el nu specifică o succesiune cronologică clară sau un număr de abateri după care cei care practică faptele firii își vor pierde mântuirea.

    În al patrulea rând, dacă privim cu atenție la context (câteva versete înainte și câteva versete după pasajul nostru), putem descoperi imediat că apostolul Pavel ilustrează un contrast absolut între fire și Duh și între faptele firii și roadele Duhului: „Vă spun deci: umblați prin Duhul și, astfel, nu veți împlini nicidecum pofta firii pământești. Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, iar Duhul împotriva firii pământești, fiindcă acestea se împotrivesc una alteia, pentru ca voi să nu puteți face ceea ce vreți” (Galateni 5:16-17). El doar le pune una lângă alta pentru comparație și instruire dumnezeiască către credincioși. După ce enumeră toate faptele cărnii, el începe versetul 22 cu prepoziția „DAR”, care începe enumerarea roadelor Duhului. El conchide în versetul 24 că cei care sunt ai lui Cristos (care sunt diferiți de cei care practică faptele firii și nu vor moșteni Împărăția) și-au răstignit deja firea cu pasiunile și poftele ei. Așadar, el îi încurajează pe credincioși să trăiască conform adevărului despre natura lor schimbată deja. De fapt, în versetul 25, el spune așa: dacă ești în Duhul, trăiești în El și aparții lui Dumnezeu, atunci și umblă și poartă-te în Duhul sau în conformitate cu El. Tema este în mod clar reînnoirea minții credincioșilor în Cristos și nu pierderea mântuirii lor.

    Efeseni 5:5–6 (Fiii neascultării, partea 1)

    Efeseni 5:5–6 (NTR)5 Căci să știți sigur că niciun om imoral sau necurat sau lacom, care este un idolatru, n-are moștenire în Împărăția lui Cristos și a lui Dumnezeu.6 Nimeni să nu vă înșele cu vorbe goale, căci din cauza acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.

    Acest text, care este adesea folosit ca obiecție la salvarea eternă, este foarte asemănător cu alte două scripturi din secțiunile anterioare, cu o nouă adăugare: „mânia lui Dumnezeu vine asupra fiilor neascultării”. Implicația este că credincioșii în Cristos, care sunt fii ai lui Dumnezeu și nu ascultă de El făcând oricare dintre lucrurile rușinoase enumerate, vor intra, după un anumit punct, sub mânia lui Dumnezeu. Totuși, despre ce fel de neascultare vorbește Pavel aici? Este neascultarea credinței, nu neascultarea de Lege. El mai spune în Romani 1:5 că prin Isus am primit harul și apostolia de a duce „ascultarea credinței” la toate națiunile. Fiii ascultării sunt cei care își pun credința în Cristos, în timp ce fiii neascultării sunt cei fără Cristos.

    Din nou, aici principalul răspuns la această obiecție este că apostolul Pavel descrie comportamentul celor care nu vor moșteni niciodată Împărăția lui Dumnezeu și sunt sub mânia Lui, cu scopul de a-i învăța pe credincioși cum să nu trăiască. El începe în Efeseni 4:17 spunând: „Să nu mai umblați așa cum umblă restul neamurilor” și continuă cu acest contrast în capitolele 4 și 5. În Efeseni 5:1, Pavel îi încurajează pe credincioșii din biserica din Efes să devină imitatori ai lui Dumnezeu, ca niște copii iubiți, iar în versetul 7 din același capitol, el îi îndrumă să nu fie părtași cu fiii neascultării. În versetul 8, Pavel clarifică și mai mult că ei au fost cândva întuneric, dar acum sunt lumină în Domnul, așa că ar trebui să umble conform acelei lumini din interiorul lor. Așa că ei nu sunt cei care vor fi dezmoșteniți dacă persistă suficient de mult în comportamente păcătoase. Expresia „mânia lui Dumnezeu” este menită să sublinieze gravitatea păcatului. Deși Isus Cristos a înlăturat orice păcat și condamnare la momentul mântuirii, asta nu înseamnă că Dumnezeu a devenit mai blând cu păcatul și că putem fi relaxați în privința aceasta. Ar trebui să ne străduim să ne diferențiem de întuneric și să trăim conform standardelor Împărăției pe care am moștenit-o.

    Coloseni 3:5–11 (Fiii neascultării, partea 2)

    Coloseni 3:5–11 (NTR)5 De aceea, dați la moarte tot ce este firesc în trupul vostru pământesc: preacurvia, necurăția, dorința rușinoasă, pofta rea și lăcomia, care este idolatrie.6 Din cauza acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.7 În acestea ați trăit și voi cândva, când trăiați între ei.8 Însă acum, lăsați-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de furie, de răutate, de blasfemie, de vorbirea murdară care v-ar putea ieși din gură.9 Nu vă mințiți unul pe altul, pentru că v-ați dezbrăcat de omul cel vechi și de faptele lui10 și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou, care este înnoit în cunoaștere, după chipul Creatorului său.11 Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos este totul și în toți.

    Acest pasaj este identic cu Efeseni 5:5–6, pe care l-am explicat deja. Totuși, am vrut să-l includ separat pentru repetiție și pentru a acoperi toate obiecțiile posibile pe care oamenii le-ar putea aduce cu privire la mântuirea veșnică a noii creații. Pe baza contextului pasajului, putem observa repede din nou contrastul pe care Pavel îl face clar între cei nemântuiți (fiii neascultării) și cei mântuiți care ar putea încă să facă lucruri păcătoase. Tocmai acesta este motivul unei astfel de comparații, deoarece creștinii încă mai fac lucruri păcătoase în procesul de reînnoire a minții și de sfințire. Versetul 5 începe cu prepoziția „de aceea”, care introduce rezultatul a ceea ce s-a întâmplat deja. Pentru că ați murit împreună cu Cristos (Coloseni 3:3) și ați înviat împreună cu Cristos (Coloseni 3:1), de aceea dați la moarte lucrurile pământești precum curvia, necurăția, poftele rele, etc. Versetul 7 continuă la timpul trecut: „În acestea ați trăit și voi cândva, când trăiați între ei”. În cele din urmă, versetul 8 spune: DAR ACUM, lăsați deoparte toate aceste lucruri: mânia, furia, răutatea, etc.

    Deci, Pavel nu spune că creștinii din biserica din Colose ar putea deveni fii ai neascultării prin faptele lor păcătoase și astfel să vină sub mânie, ci că ar trebui să-și schimbe modul de viață acum că au moștenit Împărăția lui Dumnezeu și nu mai sunt sub mânia Lui.

    Apocalipsa 21:8 (Pedeapsa celei de-a doua morți)

    Apocalipsa 21:8 (BTF2015)8 Dar fricoșii și cei care nu cred și scârboșii și ucigașii și curvarii și vrăjitorii și idolatrii și toți mincinoșii vor avea...
  • Sesiunea 4 - Căutarea sfințirii (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    Sesiunea 4 - Căutarea sfințirii (Seria ”Salvați pentru eternitate”)

    · Redescoperă Evanghelia

    OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA II)

    Evrei 3:12–14 (Îndepărtarea de Dumnezeu)

    Evrei 3:12–14 (NTR)
    12 Fiți atenți, fraților, ca nu cumva vreunul dintre voi să aibă o inimă rea, necredincioasă, care să-l depărteze de Dumnezeul cel Viu,
    13 ci îndemnați-vă unul pe altul în fiecare zi, cât timp se zice „astăzi“, astfel încât niciunul dintre voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului.
    14 Căci am devenit părtași ai lui Cristos dacă într-adevăr ținem cu fermitate până la sfârșit convingerea noastră de la început.

    Unii creștini interpretează „îndepărtarea de Dumnezeul cel viu” în acest pasaj ca fiind pierderea mântuirii. Totuși, aici avem aceeași explicație ca înainte. A te depărta de Dumnezeu înseamnă a începe să-ți mărturisești credința în Cristos ca mai apoi să continui să te bazezi tot pe vechiul sistem al Legii pe care Dumnezeu l-a abolit și să nu crezi pe deplin în Cristos (adică să ai o inimă rea a necredinței). „Înşelăciunea păcatului” la care se face referire aici este înşelăciunea păcatului necredinţei în Cristos. Acesta este contextul. Versetul următor vorbește despre menținerea cu fermitate a convingerii noastre în Cristos și despre a nu aluneca înapoi în necredință. Observați, de asemenea, că în versetul 14, a ține cu fermitate convingerea noastră de la început până la sfârșit nu este o condiție pentru a rămâne în relație cu Cristos, ci un rezultat al faptului că am devenit deja părtași ai lui Cristos. Versetul nu spune că rămânem astfel doar atâta timp cât stăm fermi, ci că îi cunoaștem pe cei care au devenit cu adevărat părtași ai lui Cristos (timpul trecut) dacă ei țin ferm convingerea lor de mântuire până la sfârșit. Aceeași idee este exprimată în Evrei 3:5–6:

    Evrei 3:5–6 (NTR)
    5 Moise, într-adevăr, a fost credincios ca slujitor în toată Casa lui Dumnezeu, fiind o mărturie despre lucrurile care urmau să fie spuse,
    6 dar Cristos a fost credincios ca Fiu peste Casa lui Dumnezeu. Iar Casa Lui suntem noi, dacă într-adevăr ținem cu fermitate până la sfârșit încrederea și speranța cu care ne lăudăm.

    Unii predicatori deduc din acest pasaj că credincioșii rămân casa lui Dumnezeu atâta timp cât păstrează ferm și până la capăt încrederea și bucuria în speranță. Însă, versetul nu spune asta, ci spune că credincioșii sunt deja casa lui Dumnezeu, iar dovada constă în faptul că, aceștia vor păstra încrederea până la capăt ca și rezultat al credinței lor. Cu alte cuvinte, tu știi că locuința ta a fost conectată la rețeaua electrică dacă luminile se aprind în casă. Tu nu încerci să ții luminile aprinse pentru a te asigura că astfel casa ta rămâne conectată la rețeaua electrică.

    Evrei 12:14 (Căutarea sfințirii)

    Evrei 12:11–17 (NTR)
    11 Orice disciplinare nu pare în prezent un motiv de bucurie, ci mai degrabă un motiv de întristare, dar mai târziu produce rodul pașnic al dreptății, pentru cei ce au fost încercați prin ea.
    12 De aceea, întăriți-vă brațele obosite și genunchii slăbiți!
    13 „Faceți cărări drepte pentru picioarele voastre“, pentru ca șchiopul să nu-și scrântească piciorul, ci mai degrabă să fie vindecat.
    14 Urmăriți cu toții pacea și sfințirea, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul.
    15 Aveți grijă ca nu cumva vreunul să ducă lipsă de harul lui Dumnezeu, ca nu cumva să crească vreo rădăcină de amărăciune, care să provoace durere, iar prin ea mulți să fie pângăriți,
    16 ca nu cumva vreunul să fie imoral sau lumesc ca Esau, care, pentru o mâncare, și-a vândut drepturile de întâi născut.
    17 Voi știți că, mai târziu, când a dorit să moștenească binecuvântarea, a fost respins, căci n-a mai găsit loc pentru pocăință, chiar dacă a căutat binecuvântarea cu lacrimi.

    Mulți creștini scot Evrei 12:14 din context și ajung la concluzia că credincioșii născuți din nou trebuie să urmărească sfințirea practică (adică facerea de fapte bune și omiterea celor rele) în timp ce trăiesc pe pământ, pentru a-și menține salvarea. Altfel, ei nu vor ajunge să-L vadă pe Domnul, ceea ce înseamnă că își pot pierde mântuirea în orice moment. Recunosc că acesta este un verset dificil de interpretat în mod corect de unul singur sau izolat de context și voi explica de ce este așa.

    Sfințirea la care face referire Evrei 12:14 poate fi doar una din două tipuri. Primul tip e sfințirea comportamentală și practică, la nivel de trup și suflet. Aceasta este progresivă și constă într-un proces de transformare ce începe după nașterea din nou și poate ține toată viața. Al doilea tip este sfințirea sau neprihănirea dată de Isus la momentul nașterii din nou, la nivel de duh. Aceasta nu mai este progresivă, ci este oferită o singură dată pentru totdeauna. Ea este menționată în 1 Corinteni 6:11 unde Pavel spune la timpul trecut corintenilor că ei au fost sfințiți. Ca regulă generală, în mediul creștin, există multă confuzie cu privire la lucrarea terminată deja în noi și la ceea ce este încă în proces de finalizare, tocmai din cauză ca autorii cărților Bibliei alternează discursul de la nivelul trupului și sufletului cu cel al duhului fără să anunțe audiența. Și atunci cade în responsabilitatea noastră și a Duhului Sfânt să facem această distincție, care nu este tot timpul simplă. Dar dacă avem o inimă sinceră și doritoare de a ajunge la rădăcina adevărului pur, cu ajutorul Duhului Sfânt, vom reuși.

    Să presupunem că Evrei 12:14 se referă la sfințirea progresivă a comportamentului. Căutarea unei astfel de sfințiri este un lucru bun și de dorit și e un proces în care noi trebuie să fim implicați în permanență ca și creștini, pentru că Dumnezeu este sfânt și știm că El dorește foarte mult ca și noi să fim sfinți în purtarea noastră, așa cum menționează apostolul Petru în 1 Petru 1:15–16. Faptul că textul ne îndeamnă să urmărim această sfințire poate fi un indiciu că nu e vorba aici de îndreptățirea primită o singură dată la momentul mântuirii. Și dacă versetul s-ar fi oprit aici, probabil aceasta ar fi fost cea mai bună interpretare care ne-ar fi insuflat o dorință și mai mare de a ne sfinți. Însă, în momentul în care versetul se termină cu faptul că nimeni nu va vedea pe Domnul fără această sfințire, nu mai poate fi vorba de sfințirea practică. De ce? Pentru că Dumnezeu este perfect și El cere numai perfecțiune, conform Matei 5:48. El nu acceptă jumătăți de măsură sau căutări progresive. Suntem noi oare vreodată desăvârșiți, după mântuire, în toată conduita noastră? Desigur că nu. Aceasta înseamnă că sfințirea progresivă care este mereu imperfectă nu poate fi un factor care va determina dacă Îi vedem, sau nu, fața lui Dumnezeu. În această situație, chiar nimeni nu Îi va vedea fața. Pot să garantez. La Dumnezeu nu este ca și cum ar fi un prag de sfințenie pe care numai El îl cunoaște în mintea Sa și îl ține secret și care poate fi de 60% sau 90%, iar dacă strădania ta depășește acel prag, vei reuși să-I vezi fața, altfel, nu. Din păcate, din ce am văzut până acum, practic foarte mulți creștini cred că este așa fără poate chiar să fie conștienți de acest lucru. În general, concluzia cu care este lăsată audiența în urma unei predici din Evrei 12:14 este că ei trebuie să facă tot posibilul să trăiască cât mai sfânt pentru a-și crește șansele de a fi deasupra pragului secret al lui Dumnezeu de sfințire și de a ajunge până la capăt într-o stare satisfăcătoare. Însă, pe langă faptul că Dumnezeu nu ar accepta o astfel de sfințire deficitară ca și condiție de a-I vedea fața, dacă menținerea salvării depinde d...

  • Sesiunea 3 - Imposibila reînnoire și păcatul voit (Seria

    Sesiunea 3 - Imposibila reînnoire și păcatul voit (Seria "Salvați pentru eternitate")

    · Redescoperă Evanghelia

    OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA I)


    Principii de interpretare

    Ori de câte ori ne apropiem de un pasaj biblic care aparent contrazice siguranța veșnică a mântuirii credincioșilor, putem folosi câteva principii sau unelte care să ne ajute să înțelegem sensul corect și intenționat al textului respectiv. În primul rând, trebuie să ne uităm la contextul istoric și cultural al cărții căreia îi aparține pasajul și să căutăm răspunsuri la întrebări precum următoarele: Cine este autorul cărții? În ce perioadă a fost scrisă cartea? Care este tema cărții? Cui i s-a adresat? Ce probleme ale zilei a încercat să abordeze autorul? Care a fost tonul autorului și atmosfera creată de el? Când facem această cercetare, am putea găsi indicii importante despre interpretarea textului nostru inițial. În al doilea rând, trebuie să citim pasajul în contextul său imediat, adică câteva versete înaintea lui și câteva versete după el, pentru a vedea despre ce vorbea cu adevărat autorul. În al treilea rând, este recomandat să citim același pasaj în mai multe traduceri ale Bibliei și în diferite limbi dacă e posibil, cum ar fi engleză și greacă. Unele limbi sunt mult mai bogate în cuvinte și semnificații decât altele. Limba greacă este una dintre cele mai bogate și cuprinzătoare limbi de pe pământ. De aceea, probabil, Dumnezeu a rânduit lucrurile astfel încât Noul Testament să fie scris într-o perioadă în care limba greacă era predominantă. De exemplu, limba greacă are șase cuvinte diferite pentru ”dragoste”, trei cuvinte diferite pentru ”cunoaștere” și trei cuvinte diferite pentru ”înțelepciune”. Mai mult, cuvântul ”mântuire” provine din cuvântul grecesc soteria, tradus ca și restabilire la o stare de siguranță, întregire, sănătate și bunăstare, precum și salvare, eliberare și ferire de pericol sau distrugere. Cu toate acestea, ca și creștini, când citim cuvântul „mântuire” din Biblie în limba noastră maternă, credem că se referă doar la mântuirea din iad și din iazul de foc. Dacă citim aceste pasaje dificile într-o singură traducere a Bibliei și doar în limba noastră maternă, putem pierde mult din semnificația inițial intenționată a textului.

    A patra cheie pentru o interpretare autentică a textelor complexe despre imuabilitatea mântuirii este să înțelegem că salvarea este un pachet holistic și complet, care include atât salvarea de iad, cât și sănătatea fizică, prosperitatea materială și eliberarea de obiceiuri și dependențe păcătoase aici pe pământ. Mergând pe aceeași linie, al cincilea principiu este că mântuirea include atât spiritul, cât și sufletul și trupul nostru. Salvarea spiritului este instantanee și eternă (perpetuă), în timp ce mântuirea sufletului și a trupului sunt progresive și au loc aici pe pământ. Uneori, chiar și creștini fiind, am putea să ne pierdem viața aici pe pământ mai devreme decât a plănuit Dumnezeu și să nu ne însușim toate beneficiile Evangheliei, în principal din cauza lipsei de cunoaștere și înțelegere. S-ar putea chiar să avem perioade de regres sau apostazie. Totuși, aceasta nu înseamnă că ne pierdem și mântuirea veșnică.Al șaselea principiu de interpretare este că mântuirea include două părți: o parte minoră și o parte semnificativă. Partea secundară are de-a face cu ispășirea păcatelor noastre trecute, care ne oferă intrarea veșnică în Împărăție și scăparea de iad, în timp ce partea semnificativă are de-a face cu Noul Legământ de binecuvântări, sfințenie, pace, bucurie, sănătate și prosperitate aici pe pământ. Salvarea adusă de Isus Cristos nu a fost în principal una din iad, ci o salvare de păcat și de toate efectele care au intrat în lume odată cu el. Mântuirea din iad este un produs secundar al mântuirii din păcat. De exemplu, să ne îndreptăm atenția la călătoria poporului Israel din Egipt spre țara promisă. Ieșirea lor din Egipt și trecerea Mării Roșii sunt un simbol al scăpării noastre din păcat și iad, al nașterii din nou și al botezului în apă. Însă, știm cu toții că acesta nu a fost scopul principal al lui Dumnezeu – doar să-i scoată din sclavie, să-i ajute să treacă Marea Roșie și apoi să-i lase să trăiască singuri în deșert. Deuteronom 6:22–23 spune că Dumnezeu i-a scos DIN Egipt pentru a-i duce ÎN țara făgăduită a Canaanului. Scoaterea lor din Egipt a fost doar un pas secundar și necesar pentru ca Dumnezeu să-i ducă în țara promisă. Mulți creștini cred că țara promisă pentru noi, credincioșii, este cerul, după moartea fizică, dar nu este așa. De ce? Pentru că acolo nu vor mai fi uriași cu care să lupte lupta credinței, precum uriașii cu care israeliții au luptat în Canaan. Giganții bolii, sărăciei, blestemului, influențelor demonice, a obiceiurilor păcătoase și dependențelor sunt aici pe pământ, nu în cer. Canaan este manifestarea supranaturală a libertății Noului Legământ aici pe pământ. Din păcate, mulți credincioși se gândesc doar să intre în rai și să scape de iad, iar acestea le sunt oricum deja acordate. Ei mor în „pustie” fără să ajungă vreodată să trăiască în Canaanul Evangheliei aici pe pământ. Noi suntem chemați să-i vindecăm pe bolnavi, să scoatem duhurile rele și să înviem morții (Matei 10:8). Câte dintre aceste beneficii ale Evangheliei se întâmplă în mod regulat în bisericile creștine? Sunt aproape inexistente. Însă ne facem griji de iad! De ce atât de mulți credincioși încă se complac în plăcerile păcătoase ale lumii? Pentru că, la fel ca și poporul Israel din deșert, dacă nu au gustat încă Canaanul, se vor gândi mereu la „carnea și usturoiul” Egiptului unde se aflau în robie. Mulți creștini L-au primit pe Isus doar pentru a le șterge păcatele. Au traversat spiritual Marea Roșie și apoi s-au oprit acolo, așteptând să moară fizic și să meargă în rai. Și de aceea ei tind să-și dorească atât de mult „Egiptul”. Mai mult decât atât, poporul Israel care a murit în deșert și nu a ajuns niciodată în Canaan din cauza necredinței lor, a fost pedepsit de Dumnezeu în diferite moduri – în principal prin moarte fizică – dar El nu i-a trimis niciodată înapoi în Egipt.

    Al șaptelea și ultimul principiu care ne va ajuta să interpretăm pasajele dificile este că „a lupta pentru credință” sau „a continua în credință” sau „a veghea în credință” sau „a face fapte bune”, toate acestea sunt efecte ale mântuirii autentice și nu condiții de menținere a ei. Altfel, mântuirea nu ar mai fi numai prin credință și am avea fapte cu care să ne lăudăm înaintea lui Dumnezeu.

    Evrei 6:4-6 (Imposibilitatea reînnoirii)

    Evrei 6:1–9 (NTR / BTF2015)
    1 De aceea, lăsând învățătura începătoare despre Cristos, să ne îndreptăm spre maturitate, fără să mai punem din nou temelia pocăinței de faptele moarte și a credinței în Dumnezeu,
    2 a învățăturii despre ritualurile de spălare, a punerii mâinilor, a învierii celor morți și a judecății veșnice.
    3 Și vom face aceasta dacă va îngădui Dumnezeu.
    4 Căci este imposibil pentru cei ce au fost odată luminați, au gustat darul ceresc, au fost făcuți părtași ai Duhului Sfânt
    5 și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului care vine,
    6 dar care apoi au căzut, să fie înnoiți iarăși spre pocăință, întrucât ei Îl răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit.
    7 Când pământul absoarbe ploaia care cade adesea pe el și dă o recoltă folositoare celor pentru care este cultivat, el primește binecuvântarea de la Dumnezeu.
    8 Dacă însă dă spini și mărăcini, atunci este nefolositor și este aproape să fie blestemat. Sfârșitul lui este în foc.
    9 Chiar dacă vorbim astfel, preaiubiților, totuși, în ce vă privește, suntem convinși ...
  • Sesiunea 2 - Dovezi ale salvării eterne partea II (Seria

    Sesiunea 2 - Dovezi ale salvării eterne partea II (Seria "Salvați pentru eternitate")

    · Redescoperă Evanghelia

    DOVEZI ALE SALVĂRII ETERNE (PARTEA II)

    Lumea perfectă versus lumea căzută

    Să vedem o altă dovadă a eternalității mântuirii. Lucifer însuși și primul Adam au căzut în păcat aflându-se într-o lume perfectă și dintr-o poziție de sfințenie perfectă. Cu atât mai mult, într-o lume plină de rău, de ispite și de toate poftele și obiceiurile nesănătoase lucrând împotriva ta ca și credincios, probabilitatea de a cădea din mântuire este de un milion la unu, dacă Dumnezeu nu te-ar ține și nu ți-ar păstra mântuirea intactă prin puterea Duhului Sfânt. Apostolul Pavel spune în 1 Corinteni 1:7–9 că nu noi înșine, ci Domnul nostru Isus Cristos este Cel care ne va susține fără vină până la capăt pentru că Dumnezeu este credincios:

    1 Corinteni 1:7–9 (NTR / BVA)
    7 Astfel, nu sunteți lipsiți de niciun dar în timp ce așteptați descoperirea Domnului nostru Isus Cristos,
    8 El vă va susține cu forța Sa până la sfârșit, astfel încât să fiți fără vină în ziua Domnului nostru Isus Cristos.
    9 Credincios este Dumnezeu, prin Care ați fost chemați la părtășia cu Fiul Său, Isus Cristos, Domnul nostru.

    Apoi Iuda spune că cei chemați sunt sfințiți de Dumnezeu Tatăl și păstrați de El în Isus Cristos:

    Iuda 1:1 (NTR / BTF2015)
    1 Iuda, slujitor al lui Isus Cristos și frate al lui Iacov, către cei chemați, care sunt sfințiți de Dumnezeu Tatăl și păstrați în Isus Cristos:…

    1 Tesaloniceni 5:23–24 transmite aceeași idee că Dumnezeul păcii Însuși ne va sfinți și ne va păstra fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos, pentru că Cel care ne-a chemat este credincios și El este Cel care va face acest lucru:

    1 Tesaloniceni 5:23–24 (NTR / BTF2015)
    23 Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească complet, iar duhul, sufletul și trupul vostru să vă fie păzite întregi, fără vină, la venirea Domnului nostru Isus Cristos.
    24 Cel Ce vă cheamă este credincios și va face lucrul acesta.

    În cele din urmă, Iuda spune că Dumnezeu este capabil să ne ferească de cădere și să ne prezinte fără cusur înaintea slavei Sale:

    Iuda 1:24 (NTR)
    24 Iar a Celui Ce poate să vă păzească de cădere și să vă facă să stați fără cusur și cu bucurie înaintea gloriei Lui,…

    Legământul veșnic

    Să citim un pasaj convingător din Ieremia 32:37–40 despre Noul Legământ și efectele lui asupra credinciosului:

    Ieremia 32:37–40 (NTR / BTF2015)
    37 «Iată, îi voi aduna din toate țările unde i-am alungat în mânia, furia și înverșunarea Mea cea mare, îi voi aduce înapoi în locul acesta și-i voi face să locuiască în siguranță.
    38 Ei vor fi poporul Meu și Eu voi fi Dumnezeul lor.
    39 Le voi da o singură inimă și o singură cale, ca să se teamă de Mine pentru totdeauna, pentru binele lor și al copiilor lor după ei.
    40 Voi încheia cu ei un legământ veșnic, potrivit căruia nu Mă voi opri din a le face bine. Voi pune în inima lor teama de Mine, ca să nu se mai îndepărteze de Mine.

    În acest pasaj, Dumnezeu vorbește prin profetul Ieremia în mod specific poporului Israel, dar și despre Noul Legământ în Cristos extins mai târziu și asupra neamurilor. În versetul 37, Dumnezeu spune poporului Israel ceva particular, doar pentru ei ca națiune, și anume că într-o zi El îi va aduna din toate țările și îi va aduce înapoi la Ierusalim. Dar apoi, de la versetul 38 până la versetul 40, Dumnezeu începe să le spună lucruri despre Noul Legământ care se aplică tuturor credincioșilor în Cristos de astăzi. De unde știm asta? În primul rând, Dumnezeu le promite că vor fi poporul Său. Aceasta este o temă care se repetă atât în Vechiul cât și în Noul Testament. Dumnezeu a căutat întotdeauna o rasă aleasă și o Împărăție de preoți care să fie templul Său și în care să locuiască. Vedem în Exodul 19:5–6 o promisiune către poporul lui Israel că, dacă se supun Legii, ei vor fi acei oameni:

    Exod 19:5–6 (BTF2015)
    5 Și acum, dacă veți asculta într-adevăr de vocea Mea și veți ține legământul Meu, atunci voi Îmi veți fi un tezaur special, peste toate popoarele, pentru că tot pământul este al Meu.
    6 Și Îmi veți fi o Împărăție de preoți și o națiune sfântă. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.

    Apoi, în Noul Testament, în 1 Petru 2:9, după răstignirea lui Isus, Dumnezeu le spune tuturor oamenilor care sunt în Cristos (atât evrei, cât și neamuri), la timpul prezent că ei sunt acea generație aleasă, propriul Său popor special, pentru că Cristos a împlinit toată Legea și toate condițiile:

    1 Petru 2:9 (BVA)
    9 Dar voi sunteți un popor ales, formând un regat de preoți și o națiune sfântă. Ați devenit societatea oamenilor sfinți care aparțin lui Dumnezeu. Astfel, voi puteți proclama lucrările speciale pe care le face Acela care v-a chemat din întuneric la excelenta Sa lumină!

    A doua dovadă că textul din Ieremia se aplică noii creații este promisiunea lui Dumnezeu că El va da acestui popor o singură inimă, nouă, și o singură cale, ca să se teamă de El pentru totdeauna. Cine este calea, singura cale către Dumnezeu? Isus Cristos. El spune aceasta în Ioan 14:6:

    Ioan 14:6 (NTR)
    6 Isus i-a răspuns: ‒ Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.

    Acum, după ce am stabilit că Ieremia 32:38–40 se aplică credincioșilor în Cristos, să observăm ce spune Dumnezeu despre acel Nou Legământ, respectiv despre salvare. În primul rând, în versetul 39, Dumnezeu spune că le va da o singură inimă și o singură cale, pentru ca ei să se teamă de El, PENTRU TOTDEAUNA. Cu alte cuvinte, această nouă inimă garantează că ei, prin propria lor alegere liberă, se vor teme de Dumnezeu PENTRU TOTDEAUNA, nu doar temporar. În al doilea rând, în versetul 40, Dumnezeu spune că El va face cu acești credincioși un LEGĂMÂNT VEȘNIC. Un legământ între două părți se încheie numai atunci când una dintre părți moare. Știm că Dumnezeu nu moare niciodată, dar știm, de asemenea, că nici credincioșii nu pot muri niciodată, deoarece au viața veșnică în noile lor spirite la momentul mântuirii. Mai mult decât atât, un legământ ETERN înseamnă că legământul nu se va termina NICIODATĂ, sugerând că credincioșii, chiar și prin libera lor alegere, nu vor dori niciodată să iasă din acel legământ. În al treilea rând, în a doua parte a versetului 40, Dumnezeu reiterează faptul că El va pune teama și respectul de El în inimile lor, astfel încât ei, chiar și prin libera lor alegere, să nu se îndepărteze de El.

    Faptele individuale versus natura moștenită

    Înainte de venirea lui Cristos, de ce erau oamenii condamnați la iad în viitor după moartea fizică? Din cauza faptelor lor păcătoase individuale sau din cauza păcatului lui Adam care le-a fost transmis? Din cauza păcatului lui Adam, deoarece dacă Isus nu ar fi venit și nu ar fi murit pe cruce, oamenii buni ai Vechiului Testament pr...

  • Sesiunea 1 - Dovezi ale salvării eterne partea I (Seria

    Sesiunea 1 - Dovezi ale salvării eterne partea I (Seria "Salvați pentru eternitate")

    · Redescoperă Evanghelia

    DOVEZI ALE SALVĂRII ETERNE (PARTEA I)

    Introducere

    ”Sunt oare încă salvat? Am fost de fapt vreodată salvat cu adevărat?” Ți-au venit vreodată în minte astfel de întrebări ca și credincios născut din nou? Știu că pe mine m-au urmărit de multe ori, deși credeam că sunt un credincios adevărat în Cristos, născut din nou, botezat în apă și mântuit. De ce? Pentru că încă păcătuiam ca și creștin și uneori în mod repetat în același domeniu. Când se întâmpla asta, mă simțeam rușinat, îmi părea rău de ceea ce făceam și mă întrebam: „Oare voi vedea vreodată vreun progres real în sfințenie în viața mea de creștin, astfel încât să nu fiu nevoit să-mi fac griji sau să-mi fie frică că îmi voi pierde mântuirea? Voi depăși vreodată complet și permanent comportamentele păcătoase care se repetă din nou și din nou, deși le-am mărturisit și am decis să mă schimb de atâtea ori?” Nu știam ce să fac pentru că îmi doream atât de mult să fiu plăcut Domnului, dar mă simțeam fără speranță. Conștiința mea a continuat să mă apese cu condamnare ani de zile până când am început să mă tem că acumularea acestor păcate a anulat deja sau va anula mântuirea mea veșnică undeva în viitorul apropiat, deși le-am mărturisit și mi-a părut sincer rău de ele. Obișnuiam să mă întreb: „Cât timp mă va suporta Dumnezeu până când va renunța complet la mine?” Ori de câte ori mă îmbarcam într-un avion, plângeam înaintea lui Dumnezeu și mă asiguram că mi-am mărturisit toate păcatele ca să nu fiu pierdut veșnic în caz că avionul se prăbușea. Având aceste întrebări care nu îmi dădeau pace în mod constant, am devenit descurajat în umblarea mea de creștin. În loc să mă bucur de salvarea mea, să-L iubesc pe Dumnezeu din ce în ce mai mult și să-L urmez cu o inimă neîmpovărată, mă simțeam mereu nevrednic, chiar și atunci când poate nu aveam în minte un anumit păcat. Îmi era greu uneori să mă rog sau să citesc Biblia. Și mai problematic era faptul că eram implicat în mod regulat în slujirea publică în biserică. Conduceam închinarea în fiecare săptămână, predicam Cuvântul și mă rugam pentru oameni. Treptat mi-am pierdut toată încrederea în a mai sluji lui Dumnezeu și oamenilor și am devenit atât de concentrat pe sine încât L-am pierdut din vedere pe Cristos și tot ceea ce El a făcut pentru mine. În ciuda eforturilor și intențiilor mele bune, am continuat să păcătuiesc. Păcatele mele nerezolvate continuau să se adune, împovărându-mi conștiința și făcându-mă să mă simt fără speranță și paralizat din punct de vedere spiritual. Am început să cred că nu voi putea trăi niciodată o viață sfântă și că voi fi întotdeauna în condamnare, vinovăție și depresie. Rețineți că nu trăiam în păcate grave cum ar fi adulter, droguri, băutură, fumat, furt sau minciună. Eram copil de pastor născut și crescut într-o familie creștină, însă aveam unele lucruri cu care mă confruntam. Într-o zi după întâlnirea de biserică, am decis serios să renunț la a-L urma pe Domnul pentru că mă săturasem să lupt și să mă prefac că sunt bine. De asemenea, eram convins că viața mea creștină a suferit pagube ireparabile și că eram deja pierdut. Așa că, m-am gândit în sinea mea: „Ce folos? De ce să mă mai chinui când mi-am pierdut deja mântuirea? De ce să mai încerc?” Dacă ai experimentat vreodată ceva asemănător, această serie de articole este pentru tine. Din fericire, Duhul Sfânt a avut milă de mine și nu m-a lăsat acolo. El a început încet să-mi dezvăluie adevăruri profunde despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat la cruce și despre mântuire.

    Adevărații credincioși, care sunt născuți din nou și îndreptățiți prin credința în Cristos, pot să își piardă vreodată mântuirea prin păcat? Curând mi-am dat seama că această întrebare a fost o sursă de controversă pentru o lungă perioadă de timp printre creștini. Aceasta este într-adevăr o problemă de o importanță considerabilă în viața creștină practică. Pe de o parte, dacă nu există nicio garanție că mântuirea este permanentă, credincioșii pot experimenta o mare anxietate și nesiguranță, ca și mine, subminând eficiența și puterea Evangheliei în viața lor creștină. Pe de altă parte, dacă mântuirea este sigură și credincioșii sunt păstrați salvați independent de viețile și faptele lor, rezultatul ar putea fi delăsare sau indiferență față de cerințele morale și spirituale ale Evangheliei, ceea ce se numește libertinism. Prin urmare, clarificarea și stabilirea învățăturii scripturale referitoare la siguranța credinciosului este esențială pentru o viață biruitoare.


    Au existat două perspective predominante ale acestei controverse asupra siguranței eterne a salvării: una în care perseverența noastră în credință și sfințire condiționează păstrarea mântuirii, iar cealaltă în care mântuirea este asigurată de Dumnezeu pentru eternitate, independent de sfințirea noastră. În această serie de articole, voi susține că mântuirea autentică este păstrată de Dumnezeu pentru totdeauna, sfințirea fiind un rezultat al acestei mântuiri și nu o condiție pentru a o menține. Voi realiza acest obiectiv dezvăluind mai întâi dovezile biblice conform cărora credincioșii adevărați în Cristos nu își pot pierde niciodată mântuirea. Apoi voi aborda cele mai comune obiecții biblice la siguranța veșnică a mântuirii pentru adevărații credincioși născuți din nou și voi încerca să răspund la ele.


    Această serie de articole descrie o altă aplicație sau consecință (pe lângă mărturisirea păcatelor și Cina Domnului) a realității că credincioșii au devenit liberi de condamnare pentru totdeauna, iar păcatele lor viitoare au fost, de asemenea, eradicate.

    Un dar gratuit și irevocabil

    Să citim două pasaje care ilustrează însăși natura mântuirii și a vieții eterne:

    Efeseni 2:8 (RMNN)
    8 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi ci este darul lui Dumnezeu.Romani 6:23 (RMNN)
    23 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.

    Prima dovadă că tu, ca și credincios născut din nou, nu îți poți pierde niciodată mântuirea este faptul că mântuirea și viața eternă sunt daruri gratuite de la Dumnezeu. Chiar și expresia „dar gratuit” este un pleonasm pentru că orice dar este gratuit prin însăși definiția cuvântului „dar”, însă am folosit-o pentru a mă asigura că înțelegem că este gratuit. Un cadou nu vine cu nici un fel de obligații, condiții, muncă sau fapte bune necesare pentru a-l câștiga sau a-l păstra. Știind că acest cadou nu vine de la o ființă umană, ci de la Dumnezeul Atotputernic, care este mereu credincios și de încredere, care nu se schimbă niciodată și dă oamenilor numai daruri bune și perfecte (Iacov 1:17), ne dă și mai multă siguranță și încredere.

    Mai mult, îndreptățirea sau achitarea veșnică a păcatelor tale este primită numai prin credință și independentă de faptele Legii. Aceasta înseamnă că nu ți-ai primit mântuirea pe baza faptelor tale bune, nu este menținută prin faptele tale bune făcute după momentul salvării și nici nu se pierde prin faptele tale rele. Care sunt lucrările Legii? Sunt fapte bune și sfinte, făcute pentru Domnul, dar care sunt făcute prin efort uman și cu scopul greșit de a te menține drept cu Dumnezeu și de a fi plăcut Lui. Deoarece mântuirea ta este independentă de faptele tale, ea este sigură și eternă. Romani 3:28 arată clar acest lucru:

    Romani 3:28 (BTF2015 / NTR)
    28 De aceea noi considerăm că omul este declarat drept prin credință, fără faptele Legii.

    Mântuirea este și un dar irevocabil. De unde știm asta? Însăși natura lui Dumnezeu ilustrată în Romani 11:29 n...

  • Odihna credinței (Mesaje individuale)

    Odihna credinței (Mesaje individuale)

    · Redescoperă Evanghelia

    Introducere

    Evrei 3:7-4:16 (NTR & BTF2015)7 De aceea, așa cum spune Duhul Sfânt:„Astăzi, dacă auziți vocea Lui,8 nu vă împietriți inimile,ca în răzvrătire,ca în ziua testării în pustie,9 unde părinții voștri M-au testat,M-au pus la încercare și Mi‑au văzut lucrările10 timp de patruzeci de ani!De aceea M‑am mâniat pe generația aceiași am zis: «Ei întotdeauna se rătăcesc în inima lor.N‑au cunoscut căile Mele.»11 Așa că am jurat în mânia Mea:«Nu vor intra în odihna Mea!»“12 Fiți atenți, fraților, ca nu cumva vreunul dintre voi să aibă o inimă rea a necredinței, care să‑l îndepărteze de Dumnezeul cel Viu,13 ci îndemnați‑vă unul pe altul în fiecare zi, cât timp se zice „astăzi“, astfel încât niciunul dintre voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului.14 Căci am devenit părtași ai lui Cristos dacă într-adevăr ținem cu fermitate până la sfârșit convingerea noastră de la început,15 în timp ce se zice:„Astăzi, dacă auziți vocea Lui,nu vă împietriți inimileca în ziua răzvrătirii.“16 Căci cine au fost cei ce au auzit și s‑au răzvrătit? Nu toți cei ce au ieșit din Egipt prin Moise?17 Și pe cine S‑a mâniat El timp de patruzeci de ani? Nu pe cei care au păcătuit și ale căror trupuri moarte au căzut în pustie?18 Cui a jurat El că nu vor intra în odihna Lui, dacă nu celor care nu au ascultat? (Scopul lui Dzeu nu era ieșirea din Egipt, ci intrarea în moștenire, în odihnă)19 Vedem așadar că ei n‑au putut să intre din cauza necredinței.4:1 De aceea, din moment ce rămâne o promisiune de a intra în odihna Lui, să ne temem ca nu cumva vreunul dintre voi să pară că nu a beneficiat de ea.2 Căci și nouă ne‑a fost vestită Evanghelia, ca și lor, dar lor, cuvântul pe care l‑au auzit nu le‑a fost de niciun folos, nefiind amestecat cu credință în cei ce l-au auzit.3 Însă noi, cei care am crezut, intrăm în acea odihnă, așa cum a spus:„De aceea am jurat în mânia Mea:«Nu vor intra în odihna Mea!»“Deși lucrările Sale au fost terminate încă de la întemeierea lumii –4 pentru că a spus undeva, despre ziua a șaptea, astfel: „Dumnezeu S‑a odihnit în ziua a șaptea de toate lucrările Lui“5 și, din nou, în același loc: „Nu vor intra în odihna Mea!“6 Deci, fiindcă rămâne ca unii să intre în ea, și întrucât cei dintâi, cărora li s‑a vestit Evanghelia, n‑au intrat din cauza neascultării,7 El hotărăște din nou o anumită zi, – „astăzi“ –, zicând, prin David, după mult timp, așa cum s‑a spus mai înainte:„Astăzi, dacă auziți glasul Lui,nu vă împietriți inimile!“8 Căci dacă Iosua le‑ar fi dat odihnă, atunci Dumnezeu n‑ar fi vorbit mai târziu despre o altă zi.9 Prin urmare, rămâne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu.10 Fiindcă oricine a intrat în odihna Lui s‑a odihnit și el de lucrările lui, ca și Dumnezeu de ale Sale.11 Așadar, să ne străduim (să facem orice efort, să ne muncim) deci să intrăm în acea odihnă, pentru ca nimeni să nu cadă prin același fel de neascultare!12 Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și activ (puternic), mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, străpungând până desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva și este cel ce discerne gândurile și intențiile inimii.13 Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol și descoperit ochilor Lui, înaintea Căruia trebuie să dăm socoteală.14 Așadar, fiindcă avem un Mare Preot Care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ne ținem tare de mărturisirea noastră.15 Căci n‑avem un Mare Preot Care să nu poată avea milă de slăbiciunile noastre, ci Unul Care a fost ispitit în toate felurile, ca și noi, dar fără păcat.16 Așadar, să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim milă și să găsim har care să ne dea ajutor la vreme de nevoie.

    Dumnezeu promite lui Avraam cu 700 de ani înainte că poporul din sămânța lui va trece prin robie în Egipt, dar apoi va fi scos și dus în țara promisă. Și apoi Dumnezeu trimite pe Moise în robie la popor să le aducă această veste bună, să le predice evanghelia despre o țară promisă în care curge lapte și miere și în care vor merge și vor intra. Vor trăi în case pe care nu le-au zidit ei și vor mânca din vii pe care nu le-au plantat ei. Vești extraordinare! Parcă suna prea bine ca să fie adevărat.

    Ce s-a întamplat? Au ieșit din robia Egiptului și în câte zile au ajuns la Cades-Barnea? În 11 zile (Deuteronom 1:2). După 400 de ani de robie, Dumnezeu i-a vrut în țara promisă în 11 zile. Așa că aceste iscoade merg și inspectează țara și apoi se întorc și se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu zicând că ei nu vor intra în țară. Și aici în Evrei 3, Dumnezeu spune că ”părinții voștri m-au testat timp de 40 de ani. Nu Eu i-am testat pe ei, ci ei pe Mine. Timp de 40 de ani am încercat să îi duc pe acești oameni într-o țară unde nu aveau de muncit atâta ca să-și câștige existența, dar nu au vrut să intre.” Și apoi Dumnezeu spune că ”am jurat că nu vor intra în odihna Mea.” Foarte interesant! El nu a spus că ”nu veți intra în Canaan, ci că nu veți intra în odihna Mea.”

    Apoi pasajul spune că Iosua a dus poporul în țara Canaan până la urmă. Însă dacă această țară ar fi fost odihna lui Dumnezeu (v 4:8), atunci de ce Dumnezeu ar mai fi vorbit lui David mai târziu în Psalmii 95:7-8 despre o altă zi, adică astăzi, în care să nu ne împietrim inimile? Prin urmare, este și încă a rămas o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu, adică pentru noi cei născuți din nou, în care suntem invitați să intrăm.

    Cred că știm multe despre credință, cum vine, cum funcționează, ce face credința, cum credința te catapultează în puterea lui Dumnezeu, cum credința te duce în promisiunile lui Dumnezeu și cum pentru a primi tot ceea ce Dumnezeu a dat, ai nevoie de credință. Dar înainte ca credința să facă toate aceste lucruri în viața ta, înainte ca credința să producă rezultate în viața ta, există un lucru pe care credința îl va face mai întâi de toate: credința te va conduce întâi în odihna lui Dumnezeu.

    Ce este odihna lui Dumnezeu?
    Odihna lui Dumnezeu este un loc, o dimensiune, sau un tărâm în care intrăm.

    Geneza 2:1-3 (NTR)1 Astfel au fost sfârșite cerurile, pământul și întreaga lor oștire.2 În ziua a șaptea, Dumnezeu Și‑a sfârșit lucrarea pe care o făcuse. El S‑a odihnit în ziua a șaptea de toată lucrarea pe care o făcuse.3 Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit‑o, pentru că în ea S‑a odihnit de toată lucrarea pe care a făcut‑o în creație.

    În a șaptea zi Îl vedem pe Dumnezeu cum creează un tărâm al odihnei în care îl invită și pe om după ce îl creează la sfârșitul zilei a șasea. În grădina Eden era odihna lui Dumnezeu și omul avea de lucru, dar nu era o muncă grea cu transpirație. Tot ce făcea sau lucra, făcea dintr-un loc și un tărâm al odihnei.

    În Sabatul lui Dumnezeu, în odihna lui Dumnezeu, munca și căsătoria nu erau făcute din sau sub presiune, ci din plăcere. Când omul a păcătuit, el a distrus acea zi de odihnă sau, mai bine zis, a ieșit din ea. Tărâmul o...

  • Sesiunea 3 - Isus este întotdeauna totdeauna

    Sesiunea 3 - Isus este întotdeauna totdeauna

    · Redescoperă Evanghelia

    Isus – întipărirea Tatălui

    Evrei 1:1-3 (BTF2015)1 Dumnezeu, care în multe dăți și în diferite feluri, le-a vorbit odinioară părinților prin profeți,2 În aceste zile de pe urmă ne-a vorbit prin Fiul Său, pe care l-a pus moștenitor a toate, prin care a și făcut lumile;3 Care, fiind strălucirea gloriei Lui și întipărirea persoanei Lui și susținând toate prin Cuvântul puterii Lui, după ce a făcut prin El însuși curățarea păcatelor noastre, s-a așezat la dreapta Maiestății în înălțime.

    În trecut Dumnezeu a vorbit prin profeți părinților poporului Israel, însă acum în aceste vremuri din urmă de la nașterea lui Isus încoace El ne-a vorbit prin Fiul Său. Matei 5:17 ne spune că Isus a împlinit Legea și profeții (adică toate profețiile din Vechiul Testament), iar Luca 16:16 ne spune că Legea și proorocii au ținut până la Ioan.

    Matei 5:17 (BTF2015)17 Să nu gândiți că am venit să distrug legea sau profeții; nu am venit să distrug, ci să împlinesc.Luca 16:16 (BTF2015)16 Legea și profeții au ținut până la Ioan; de atunci, împărăția lui Dumnezeu se predică și fiecare se înghesuie să intre în ea.

    Așa că va trebui să reevaluăm așa zisele referințe la vremurile din urmă pe care le găsim în cărțile proorocilor ca Ezechiel și Daniel pentru că ele nu prea au cum să se refere la vremea sfârșitului din moment ce au fost toate împlinite în Isus. Profeții au vorbit poporului Israel despre Isus și venirea Lui.

    Isus este ultima revelație, iar Legea împreună cu proorocii și tot Vechiul Testament trebuie interpretată prin prisma lui Isus pentru că El este întipărirea persoanei Tatălui. Legea și toată aparenta severitate a lui Dumnezeu din Vechiul Testament trebuie văzută în cadrul naturii persoanei lui Isus. Isus a împlinit toată Legea și totuși mesajul Lui a fost unul de dragoste ”extravagantă” și de restaurare. De exemplu, când a fost confruntat de farisei cu femeia prinsă în adulter, conform Legii ea trebuia omorâtă cu pietre, însă Isus, datorită dragostei Sale, a găsit o modalitate de a o salva de la moarte, fără ca să încalce Legea. Apoi, Adam și Eva puteau fi lăsați să moară veșnic după ce au mâncat din pomul interzis că doar așa a spus Dumnezeu că se va întâmpla. Însă Dumnezeu, datorită dragostei Sale infinite, a găsit o cale, foarte ”costisitoare” ce-i drept, de a salva omenirea de la moarte veșnică fără ca să Își încalce propriul Cuvânt. Mai mult decât atât, faptul că copilașii erau atrași de Isus și le plăcea să stea în prezența Lui ne vorbește volume despre ce fel de persoană era Isus, care reprezenta exact natura Tatălui Însuși. Copii simt intuitiv când o persoană este plină de dragoste față ei.

    În timpul vieții Sale, când s-a mâniat Isus de obicei sau s-a tulburat? Doar atunci când a intrat în contact cu fariseii și saducheii, cei care predicau un Dumnezeu aspru cu păcatul, cei care predicau mereu păcatul și sfințirea. Aceasta nu înseamnă că Isus a minimalizat gravitatea păcatului și necesitatea sfințirii, ci El doar a prioritizat dragostea față de persoană și restaurarea ei în locul pedepsei.

    Când dorim să discutăm ceva mai delicat cu o persoană (mai ales să aducem o corectare), nu-i așa că preferăm să vorbim față în față decât în scris? De ce oare? Pentru că dorim ca persoana respectivă să simtă din vocea noastră atitudinea cu care spunem acele cuvinte, emoțiile emanate, etc. În scris, persoana poate interpreta ce am spus conform stării sale de spirit de la acel moment și prin analogii cu alte experiențe, de obicei negative, pe care le-a avut în trecut. În scris, persoana care citește poate avea tot felul de suspiciuni, îndoieli sau preconcepții nefondate. În același fel, Dumnezeu a trimis întâi Legea, în scris, poporului Său ales. Prin ea, israeliții au dezvoltat în mintea și inima lor o imagine a lui Dumnezeu ca fiind un Dumnezeu aspru și strict în relație cu omenirea. Însă, apoi Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, Isus, ca să corecteze perspectiva denaturată pe care oamenii o aveau despre Dumnezeu din cauza Legii lui Moise. Însă cei mai mulți oameni nu au mai corectat-o sau le vine foarte dificil să o facă.

    De obicei, noi ca oameni uităm repede lucrurile bune care ni se întâmplă și pe care Dumnezeu le-a făcut și le face pentru noi. Când poporul Israel era în pustie, obișnuiau să uite repede tot ce Dumnezeu făcuse bun pentru ei când aveau de a face cu disciplinarea lui Dumnezeu. Și noi la fel avem tendința de a ne concentra pe blestemele lui Dumnezeu enunțate în Deuteronom capitolul 20 de exemplu, dar nu vedem și binecuvântarea lui Dumnezeu din același capitol. Rămânem ațintiți pe așa-zisa duritate a lui Dumnezeu și scăpăm din vedere bunătatea și dragostea Lui. V-ați pus vreodată problema că poate Dumnezeu nu avea dreptul să intervină și să excludă blestemele? La cât de mult iubește El omul încât a dat absolut totul pentru om, cred că dacă ar fi putut, nu ar fi inclus niciodată vreun blestem asupra omului. Nu El era Cel ce blestema, ci automat dacă poporul nu alegea viața, ieșea de sub protecția Lui.

    Tendința naturală omenească e întotdeauna îndreptată spre Lege, duritate și ascetism datorită nevoii omului de a face ceva pentru a fi neprihănit. Există o atracție aproape irezistibilă spre auto-neprihănire. Însă niciodată nu vom da greș dacă ”exagerăm” în direcția dragostei, acceptării și restaurării atunci când vine vorba de oameni ca persoane și nu neapărat de trăirea lor mai mult sau mai puțin dumnezeiască.

    Multor creștini le este frică parcă de prea mult har. Ei au impresia că dacă dau oamenilor prea mult har, aceștia vor trăi și mai mult în păcat. Însă este exact invers. Cu cât oamenii vor primi mai mult har și dragoste cu atât mai mult vor trăi în sfințenie pentru că diavolul și conștiința le spune deja când sunt greșiți. Cei mai mulți creștini nu își dau seama ce greu este de fapt să trăiești în super-har sau hiper-har, dacă pot spune așa. E nevoie doar să încerci la modul serios să vezi dacă și cât timp poți menține o atitudine mentală în care totdeauna să te vezi iubit de Dumnezeu și favoritul Lui chiar și atunci când păcătuiești. Nu ai să poți din cauza conștiinței pe care Dumnezeu a pus-o în noi să ne atenționeze când greșim, dar care nu ne mai spune și faptul că păcatele noastre de fapt au fost șterse deja. Conștiința și diavolul sunt niște polițiști acuzatori fideli și credincioși, mereu la datorie, mai ales când ne pregătim să facem o slujire pentru Dumnezeu.

    Un păcat repetat timp de ani de zile nu-ți va atrofia conștiința până acolo încât să nu mai simți nimic. Dacă prin absurd conștiința ta nu mai simte nimic, diavolul va avea grijă să umple golul și să continue cu acuzațiile și condamnarea din cauză că ești copilul lui Dumnezeu. Ne simțim bine când suntem legaliști de parcă i-am lua apărarea lui Dumnezeu și credem că astfel va fi poate mai îndurător cu noi și slăbiciunile noastre dacă predicăm la alții sus și tare păcatul și pocăința.

    Isus este strălucirea gloriei Tatălui (culmea naturii Tatălui) și întipărirea persoanei Sale. Cuvantul “întipărire” vine de la grecescul charakter care înseamnă gravură sau unealtă de cioplit, amprentă sau imprimeu. Tot ce a spus Isus după botezul Lui de la Iordan a fost EXACT ceea ce Dumnezeu, Tatăl, a vrut să spună. Putem oare zice același lucru despre proorocii Vechiului Testament care nici măcar nu erau născuți din nou? Nu. Poate Samuel s-a apropiat cel mai mult de Isus pentru nici că unul din cuvintele lui, spune Biblia, nu au căzut la pământ, ci au fost împlinite. Însă Samuel nu era exact Dumnezeu, Tatăl. La fel, profetu...

  • Sesiunea 2 - Cele mai vechi trucuri din Biblie

    Sesiunea 2 - Cele mai vechi trucuri din Biblie

    · Redescoperă Evanghelia

    Ce este înșelăciunea?

    Numeri 23:16-20 (NTR)16 Domnul l‑a întâlnit pe Balaam și a pus un cuvânt în gura lui; apoi i-a zis: „Întoarce-te la Balak şi aşa să-i vorbeşti.“17 El s-a întors şi l-a văzut pe Balak lângă arderea sa de tot împreună cu toţi conducătorii Moabului. Balak l-a întrebat:– Ce ţi-a spus Domnul?18 Atunci el și‑a rostit oracolul și a zis:„Ridică‑te, Balak, și ascultă!Ia aminte la mine, fiul lui Țipor!19 Dumnezeu nu este un om ca să mintăsau un fiu al omului ca să‑I pară rău.Vorbește El oare fără să înfăptuiască?Promite El oare fără să împlinească?20 Iată, am primit poruncă să binecuvântez.El a binecuvântat și eu nu pot schimba nimic.

    Dușmanul dintotdeauna a găsit căi de a-i face pe oamenii lui Dumnezeu să nu trăiască la nivelul la care Dumnezeu dorește ca ei să trăiască. Modalitatea principală prin care dușmanul realizează acest lucru este prin a le încurca mintea și a-i face să creadă ceva ce nu este adevărat.

    2 Corinteni 11:3-4 (BTF2015)3 Dar mă tem ca nu cumva în vreun fel, așa cum șarpele a înșelat-o pe Eva prin viclenia lui, tot așa mințile voastre să fie corupte de la simplitatea care este în Cristos.4 Căci dacă cel ce vine predică pe un alt Isus, pe care noi nu l-am predicat, sau dacă primiți un duh diferit, pe care nu l-ați primit, sau o evanghelie diferită, pe care nu ați acceptat-o, ați putea să îl răbdați bine.

    Ce este înșelăciunea? Ea este similară cu minciuna, însă e totuși puțin diferită dintr-un anume motiv. Înșelăciunea înseamnă ca cineva să te convingă sau să te influențeze să crezi ceva ce nu e adevărat. De exemplu, un magician sau un iluzionist va încerca să te convingă că el chiar a făcut să apară un iepure din pălărie, însă știm cu toții că nu e adevărat. E o iluzie. În tăramul spiritual, demonii au un avantaj față de noi în a ne influența, pentru că ei trăiesc într-o lume invizibilă ochilor noștri fizici. Așa că ei ne șoptesc despre cum funcționează lucrurile în tărâmul spiritual și ne înșeală să credem și să trăim după niște principii care nu sunt adevărate.

    Versetul 3 ne spune că ”șarpele a înșelat-o pe Eva prin viclenia lui”. El nu doar a venit așa la Eva și i-a spus spontan ce i-a venit în cap. Diavolul s-a gândit dinainte la lucrurile astea și le-a plănuit.

    Cristos este simplu. Promisiunile lui Dumnezeu sunt adevărate. Dar câteodată ni se par prea simple pentru a le crede. Ni se pare că sunt prea bune ca să fie adevărate. Pentru aceia dintre noi care suntem în Cristos de ceva timp, e mai greu ca cineva să ne înșele în doctrinele majore ale creștinismului cum ar fi faptul că Cristos nu a venit în trup fizic sau că Cristos nu este chiar fiul lui Dumnezeu sau că Isus nu a fost chiar Dumnezeu, ci doar om sau că Dumnezeu este o singură persoană de fapt care poartă trei pălării, se manifestă în trei moduri diferite (Modalismul – una din ereziile trinității). Dar sunt alte doctrine despre care poate nu cunoaștem la fel de multe sau sunt mai subtile și în care putem fi înșelați ca și Eva.

    Apocalipsa 12:7-9 (BTF2015)7 Și a fost război în cer; Mihail și îngerii lui au luptat împotriva dragonului (Cine e dragonul?); și dragonul și îngerii lui au luptat.8 Și nu au învins; nici locul lor nu a mai fost găsit în cer. (Aceasta înseamnă că înainte era în cer)9 Și a fost aruncat afară dragonul cel mare, acel șarpe bătrân, numit Diavolul și Satan, care înșală întreaga lume; a fost aruncat pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el. (Este aceasta important?)

    Scopul principal al lui Satan este să te înșele, adică să te facă să crezi ceva ce nu e adevărat și să nu crezi ceea ce este adevărat. Versetul 9 ne spune că Satan a fost aruncat pe pământ. Este oare important acest lucru? Nu știu cum ești tu, dar eu locuiesc pe pământ încă, iar el este aici cu noi și încearcă tot timpul să ne înșele.

    1 Timotei 4:1 (BTF2015)1 Iar Duhul spune în mod clar că, în timpurile din urmă, unii se vor depărta de credință (nu înseamnă pierderea salvării, ci necredință), dând atenție duhurilor amăgitoare și doctrinelor dracilor.

    De când a fost scrisă cartea lui Timotei, cred că noi mai mult ca oricare generație trăim în vremurile din urmă. Știți ce este o doctrină? O doctrină reprezintă o învățătură despre un anumit subiect. Doctrinele dracilor înseamnă învățături ale dracilor.

    Una dintre cele mai eficiente unelte ale demonilor este să îi facă pe învățătorii sau predicatorii din interiorul bisericilor creștine să îi învețe pe oameni doctrinele dracilor. Nu este aceasta o victorie imensă pentru diavol să-i facă pe predicatori să aducă învățături demonice, oricât de mici ar fi ele? Desigur că dacă acești învățători ar ști că acelea sunt doctrine demonice, nu le-ar predica niciodată. Dar dacă nu știu și au fost înșelați, atunci ei vor preda în biserică acele învățături și uite așa l-au ajutat pe diavol în lucrările lui fără să-și dea seama.

    Primul truc: Oare a spus Dumnezeu?

    Geneza 3:1-6 (BTF2015)1 Acum șarpele era mai viclean decât orice fiară a câmpului pe care DOMNUL Dumnezeu a făcut-o. Și a spus femeii: Oare a spus Dumnezeu: Să nu mâncați din fiecare pom al grădinii?2 Și femeia a spus șarpelui: Putem să mâncăm din rodul pomilor grădinii,3 Dar din rodul pomului care este în mijlocul grădinii, Dumnezeu a spus: Să nu mâncați din el, nici să nu îl atingeți, ca nu cumva să muriți.4 Și șarpele a spus femeii: Nu veți muri nicidecum;5 Fiindcă Dumnezeu știe că în ziua în care voi mâncați din acesta, atunci ochii voștri vor fi deschiși și veți fi ca dumnezei, cunoscând binele și răul.6 Și când femeia a văzut că pomul era bun pentru mâncare și că era plăcut ochilor și un pom de dorit să facă pe cineva înțelept, ea a luat din rodul lui și a mâncat și a dat de asemenea soțului ei care era cu ea și a mâncat și el.

    Păcatul, moartea, nesiguranța și rușinea au intrat în lume când Adam și Eva au mâncat din pomul interzis. Acum haideți să vedem care sunt cele mai vechi trucuri de înșelare ale diavolului. Primul lucru pe care diavolul îl spune femeii este următorul: Oare a spus Dumnezeu cu adevărat? Primul lucru pe care diavolul îl încearcă este să îi facă pe oameni să pună la îndoială ceea ce Dumnezeu a spus în Cuvântul Său. El mai folosește și fraze de genul: „Oare chiar exact aceasta a intenționat El să spună?” Dacă te îndoiești de ceea ce Dumnezeu a spus sau a vrut să spună, atunci tu nu mai poți sta în credință, nu poți avea credință în acel lucru ce a fost spus.

    A spus Isus vreodată: ”Hei, tu știi la ce s-a gândit de fapt Moise când a scris asta și asta? De unde știi ce a vrut el să spună?” Nu, Isus nu a procedat așa. Biblia este simplă de înțeles pentru că îl avem pe Duhul Sfânt care ne învață. Da, este adevărat că trebuie să o studiem cât mai bine, să mergem la școli bibli...

  • Sesiunea 1 - Dumnezeu este întotdeauna credincios

    Sesiunea 1 - Dumnezeu este întotdeauna credincios

    · Redescoperă Evanghelia

    Introducere

    Era un rege al moabiților numit Balak și copiii lui Israel tocmai învinseseră pe amoriți și se îndreptau spre Moab. Și moabiții s-au înfricoșat. Așa că Balak, regele Moabului îl cheamă pe Balaam, un om care avea contact cu lumea spirituală, să blesteme pe Israel. Însă Balaam nu a putut să îi blesteme chiar dacă a încercat de câteva ori și din locuri diferite.

    Numeri 23:16-20 (NTR)16 Domnul l‑a întâlnit pe Balaam și a pus un cuvânt în gura lui; apoi i-a zis: „Întoarce-te la Balak şi aşa să-i vorbeşti.“17 El s-a întors şi l-a văzut pe Balak lângă arderea sa de tot împreună cu toţi conducătorii Moabului. Balak l-a întrebat: – Ce ţi-a spus Domnul?18 Atunci el și‑a rostit oracolul și a zis:„Ridică‑te, Balak, și ascultă!Ia aminte la mine, fiul lui Țipor!19 Dumnezeu nu este un om ca să mintăsau un fiu al omului ca să‑I pară rău.Vorbește El oare fără să înfăptuiască?Promite El oare fără să împlinească?20 Iată, am primit poruncă să binecuvântez.El a binecuvântat și eu nu pot schimba nimic.

    Ce a vorbit Dumnezeu prin gura lui Balaam? Că Dumnezeu nu este ca omul să mintă vreodată. Uneori noi oamenii mințim, fie intenționat ca să ieșim dintr-o situație, fie din greșeală pentru că așa am crezut că e adevărul. Însă Dumnezeu nu minte nici din greșeală. El nu zice: ”Hei, sunt aici de așa mult timp încât mi-a scăpat când am spus acel lucru.” Nu e așa deloc cu Dumnezeu.

    O metodă foarte elegantă de a predica, dar foarte subtilă și falsă, este următoarea: “Indiferent ce s-ar întâmpla, noi știm că Dumnezeu e credincios.” Haideți să vă spun ce este încapsulat în această afirmație, ceva ce nu e spus explicit, dar este intenționat implicit: “Fie că Dumnezeu va face ce a promis sau nu, El rămâne credincios.”

    Toți creștinii afirmă că Dumnezeu e credincios până când vine vorba de ceva specific la care au nevoie de dovadă că funcționează. Atâta timp cât se vorbește la general, toți sunt de acord că Cuvântul lui Dumnezeu e adevărat. Dar când avem nevoie ca ceva specific din Cuvânt să se împlinească în viața noastră, o dăm de cotite prin afirmații de genul: ”Ei bine, nu prea poți ști niciodată nimic sigur.”

    Noi spunem că El e credincios din cauză că Biblia spune că e așa și nu avem cum să fim creștini născuți din nou dacă nu afirmăm acest lucru la fel ca Biblia. Dar aflăm dacă chiar credem cu adevărat că El e credincios atunci când ne confruntăm cu ceva ce El a spus și nu s-a manifestat în viața noastră încă.

    În afara bisericii, noi știm exact ce înseamnă cuvintele. Însă în biserica lui Cristos parcă ”ne învăluie fumul și gloria lui Dumnezeu în așa măsură” încât cuvintele nu mai înseamnă nimic. Sper că v-ați dat seama de ironie. De exemplu, dacă în afara bisericii cineva ia un împrumut de la bancă și la un moment nu mai plătește ratele, va fi considerat ”necredincios” de către bancă, indiferent în cel fel se schimbă economia și situațiile. De ce? Pentru că acel cineva a promis și a semnat un contract de împrumut cu banca că va returna banii indiferent de schimbările în economia țării și a lumii sau în situația sa financiară.

    Când vine vorba de Dumnezeu, gândim total altfel fără să ne dăm seama: “Ei bine, Dumnezeu e Dumnezeu, chiar dacă nu face chiar tot ce a zis, El tot e credincios. El nu trebuie să facă tot ce a zis, dar tot e credincios.” Și învăluim totul așa într-un nor de mister și ambiguitate nedumnezeiască, chiar demonică aș putea spune. Și aducem în schemă și toate cuvintele teologice pompoase ca să căpătăm mai multă credibilitate în afirmațiile noastre nebiblice: “Ei bine, Dumnezeu în suveranitatea Lui, poate a decis să facă altceva într-o anumită situație decât ce a zis în Cuvânt.” Și atunci oamenii de rând vor avea tendința să spună: “Nu prea înțeleg nimic din ce vrea să spună acest om, dar în mod sigur știe mai multe decât mine, pentru că a fost la seminar. Așa că o să cred ce spune. ”

    Definiția credincioșiei

    “Dumnezeu e întotdeauna credincios” înseamnă că El va face întotdeauna ce a spus că va face și a făcut deja ce a spus că a făcut.

    O definiție simplă a credincioșiei ar fi următoarea: “Când vorbești și promiți ceva, tu și înfăptuiești acel ceva.” Dumnezeu este întotdeauna credincios Cuvântului Său. Credincioșia nu este ceva de genul: vorbești un lucru, iar dacă după aceea îți vine altă idee, faci altceva și tot rămâi credincios. Nu, aceea e minciună.

    Versetul 20 din pasajul de mai sus spune că o dată ce Dumnezeu a binecuvântat ceva sau pe cineva, acea binecuvântare nu poate fi inversată. Binecuvântarea este ireversibilă.

    Credincioșia lui Dumnezeu în mântuire

    Dumnezeu a spus în Psalmii 103:2-3,

    Psalmii 103:2-3 (NTR)2 Suflete al meu, binecuvântează‑L pe Domnulși nu uita niciuna din binefacerile Lui!3 El îți iartă toate nelegiuirile,îți vindecă toate bolile.

    A spus Dumnezeu asta? Va face El asta? Da, desigur.

    Ne-a iertat El toate păcatele chiar dacă am făcut niște lucruri foarte rele sau încă le mai facem? Da, sigur. El ne-a iertat toate păcatele trecute, prezente și viitoare. Cum știm asta? Pentru că El a spus așa. Ne-a vindecat El toate bolile fizice? Da, desigur. Cum știm acest lucru? Pentru că El tocmai a spus asta în pasajul de mai sus. Însă mulți creștini dau înapoi cand vine vorba de vindecare.

    Atâta timp cât nu trebuie să vezi ceva tangibil (cum ar fi de exemplu în domeniul iertării păcatelor), Dumnezeu e credincios. Însă când vine vorba de ceva vizibil (ca vindecarea fizică), El nu mai este credincios. Nu riscăm, pentru că dacă nu se întâmplă nimic, atunci toți ochii sunt pe noi. Ne e teamă.

    Dacă cineva îl primește pe Isus în inima lui, noi îl conducem în rugăciunea de predare. Iar dacă după o săptămână acea persoană vine și ne spune: ”Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar simt că nu mai sunt salvat” noi probabil o întrebăm: ”Păi de ce simți așa?” La care persoana răspunde: ”Pur și simplu nu simt că Dumnezeu m-a iertat.” Ce răspundem noi de obicei ca și creștini în acel moment? ”Păi, nu știu ce să zic, poate chiar nu te-a iertat, cine știe”? NU, nicidecum. Ci noi îi vom spune: ”Nu trebuie să trăiești după sentimente. Biblia spune la Romani 10:9-10 că dacă Îl facem pe El Domn, vom fi mântuiți. Noi trăim prin credință și nu prin vedere sau simțire. Noi toți avem sentimente din astea din când în când, dar nu trebuie să le bagi în seamă. Aceste simțiri trebuie ignorate.”

    Dar cum procedăm când ajungem la vindecare sau binecuvântare financiară, și nu ne simțim vindecați? În loc să zicem: ”Nu mă iau după ceea ce simt, ci după ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu” – noi zicem ceva de genul: ”Mă încred în Dumnezeu. El știe mai bine ce e bun pentru mine.” Acum spunem ceva diferit de ceea ce Dumnezeu a spus.

    În Luca 5:17-26 Îl vedem pe Isus, din nou ca și în Psalmii 103:2-3, punând iertarea păcatelor pe același loc cu vindecarea fizică:

    Luca 5:17-26 (NTR)17 Într‑una din zile, în timp ce El dădea învățătură, erau acolo și niște farisei și învățători ai Legii, care veniseră de prin toate satele Galileei și ale Iudeei și din Ierusalim. Puterea Domnului era cu El, ca să vindece.18 Și iată că niște oameni aduceau pe pat un om care era paralizat. Ei încercau să intre cu el, ca să‑l pună înaintea lui Isus.19 Dar fiindcă n‑au găsit cum să‑l aducă înăuntru din cauza mulțimii, s‑au urcat pe acoperișul casei și l‑a...
  • Autoritatea spirituală a credinciosului (Mesaje individuale)

    Autoritatea spirituală a credinciosului (Mesaje individuale)

    · Redescoperă Evanghelia

    Autoritatea spirituală a credinciosului

    Cele trei târâmuri

    Există 3 tărâmuri în care sunt implicați credincioșii:

    1. Tărâmul fizic, vizibil și pământesc (sau primul cer) – guvernele lumii, structurile politice, toate sistemele și culturile aparțin acestui tărâm.2. Tărâmul spiritual, invizibil și demonic (sau al doilea cer) – aici avem autorități spirituale demonice care sunt în spatele structurilor de autoritate, a culturilor și sistemelor pământești. Acestea au autoritate peste tărâmul fizic și îl influențează. Aceasta nu înseamnă că trebuie să devenim super conștienți de diavolul și să credem că sub orice piatră există un demon.3. Tărâmul spiritual, invizibil și dumnezeiesc (sau cel de-al treilea cer) – aici se află tronul lui Dumnezeu împreună cu toți îngerii și structurile de ierarhie ale îngerilor.

    Ordinea corectă în lupta spirituală

    Mulți creștini când vorbesc despre lupta spirituală și autoritatea spirituală spun că trebuie să cunoaștem principalitățile spirituale cu care avem de a face și rangurile din lumea demonică (demonii cu putere și autoritate mai mică, demoni cu autoritate mai mare, etc.). Ei spun că trebuie să-ți cunoști bine dușmanul înainte de a te angaja în luptă spirituală. Și cu toții cred că avem exemple de oameni și de mijlociri în rugăciune ciudate pentru orașe, care implică tot felul de simboluri materiale. Acești oameni încep învățătura lor de la premisa ”cunoaște-ți adversarul” și se concentrează foarte mult pe lumea demonică. Însă aceasta este o abordare greșită pentru creștinii născuți din nou. Da, ar trebui să-ți cunoști dușmanul, dar înainte de asta trebuie să știi 3 lucruri:

    1. Cine ești tu cu adevărat în Cristos2. Cui aparții3. Ce posezi sau ce ai

    Adevărata luptă spirituală a credinciosului se dă între cele două urechi (adică la minte), nu direct cu forțele spirituale demonice. Da, trebuie să-ți cunoști adversarul, dar numai în relație cu cele 3 lucruri pe care trebuie să le știi și să le asimilezi ca și realitatea ta normală adânc în inima ta. Orice învățătură despre autoritate și luptă spirituală trebuie să înceapă cu aceste 3 concepte și cu asimilarea lor la nivel de minte subconștientă. Haideți să citim Efeseni 6:12:

    Efeseni 6:12 (NTR)

    12 Căci noi nu luptăm împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva conducerilor, împotriva autorităților, împotriva puterilor acestui veac întunecat, împotriva duhurilor răutății din locurile cerești.

    Aici apostolul Pavel vorbește în detaliu despre principalitățile și ierarhiile demonice. Însă haideți să observăm în ce capitol din cartea Efeseni se află acest verset. E în capitolul 6 al cărții care e ultimul capitol din Efeseni. La versetul 10 din același capitol, Pavel folosește expresia: ”În final, fraților...” sau ”Încolo, fraților...” sau ”În cele din urmă, fraților...”. Acesta nu este primul lucru pe care Pavel îi învață pe Efeseni despre lupta spirituală. Haideți să citim și Efeseni 1:19-23 să vedem cu ce începe Paveldiscuția despre autoritate și luptă spirituală:

    Efeseni 1:19-23 (NTR)

    19 și care este nemărginita mărime a puterii Lui față de noi, cei ce credem, după lucrarea puterii tăriei Lui,

    20 pe care a desfășurat‑o în Cristos când L‑a înviat dintre cei morți și L‑a așezat la dreapta Lui în locurile cerești,

    21 mai presus (sau cu mult deasupra) de orice conducere, autoritate, putere, domnie și de orice nume dat, nu doar în veacul acesta, ci și în cel viitor.

    22 El I‑a supus toate lucrurile sub picioare și L‑a făcut cap peste toate lucrurile, pentru Biserică,

    23 care este trupul Lui, plinătatea Celui Care umple totul în toți.

    După cum vedeți, Pavel începe în capitolul 1 din Efeseni prin a vorbi despre nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu care L-a înviat pe Cristos și L-a poziționat la dreapta puterii lui Dumnezeu, acordându-i un rang de autoritate cu mult deasupra oricărei alte autorități spirituale din locurile cerești. Apoi, Pavel continuă discuția despre lupta spirituală la capitolul 2 din Efeseni, afirmând că TOT ce are Cristos (adică sfera lui de autoritate) avem și noi credincioșii:

    Efeseni 2:6 (NTR)

    6 El ne‑a înviat împreună cu Cristos și ne‑a așezat împreună cu El în locurile cerești, în Cristos Isus,

    Un alt lucru extraordinar pe care îl putem observa la Efeseni 1:22 este că TOATE lucrurile sunt sub picioarele lui Cristos PENTRU BISERICĂ. Cristos este constituit din Isus (Capul) și Biserica (trupul Lui). Este un tot unitar indestructibil și indivizibil. Efeseni 5:30 ne spune că noi suntem os din oasele Sale și carne din carnea Sa. Dacă toate lucrurile sunt sub picioarele lui Cristos, iar Biserica este trupul Lui, ce înseamnă acest lucru pentru noi credincioșii? Înseamnă că toate lucrurile sunt și sub picioarele noastre.

    Deci, Pavel incepe la Efeseni capitolele 1 și 2 să descrie autoritatea și puterea lui Cristos și a noastră, a Bisericii, iar apoi în capitolul 3 versetul 10, el descrie scopul acestei conferiri de autoritate, acela de a guverna peste al doilea tărâm:

    Efeseni 3:10 (NTR)

    10 astfel încât, conducerilor și autorităților din locurile cerești (din al doilea tărâm), să li se facă cunoscut ACUM, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu,

    La fel și 1 Ioan 3:8 descrie scopul mainfestării lui Cristos în noi, acela de a distruge lucrările celui rău:

    1 Ioan 3:8 (NTR)

    8 Tocmai pentru aceasta a fost arătat Fiul lui Dumnezeu: ca să distrugă lucrările diavolului.

    Abia la urma cărții Efeseni, Pavel îi introduce pe credincioși în subiectul luptei spirituale. Deci, ce trebuie să știm este: cine ești, cui aparții și ce ai. Numai când știi aceste lucruri și trăiești în permanență cu această conștiență (nu te mai chinui să te convingi), poți să începi să vorbești despre lupta spirituală.

    Ce sunt locurile cerești?

    Ce sunt aceste locuri cerești din punct de vedere al localizării? Observați că nu e locul ceresc (sau cerul lui Dumnezeu), ci locurile cerești. Am văzut deja la Efeseni 6:12 că spiritele demonice se află tot în locurile cerești. Însă acum aceste spirite împreună cu diavolul au fost aruncați pe pământ (Ezechiel 28:17; Isaia 14:2; Luca 10:18). Dacă dia...

  • Daha fazla göster